Şi de-acuma-n colo?

Revoluţia asta a societăţii româneşti tre’ să fie o chestie care are loc, vorba cântecului, zi după zi, noapte de noapte.

Certificatul de revoluţionar nu va exista în formă fizică şi cu beneficii tangibile lunar. E un certificat al bunului-simţ, cred. Să zicem pardon, să fim atenţi la ce fac aleşii noştri şi să-i mai întrebăm de sănătate uneori. Să nu facem mizerie pe jos pe motiv că oricum mătură prostul ăla care sigur a votat cu PSD, să nu mai dăm „mulţumiri” şi „atenţii” funcţionarilor publici, medicilor, avocaţilor şi oricui ni se pare că şi-ar face astfel treaba mai bine. Să nu mai piratăm filme, muzică şi software şi să motivăm asta cu „da’ nu-i acelaşi lucru cu felul în care ei ne fură”.

Revoluţia e continuă şi formată din chestiile mici. Sentimentul că România poate avea, în sfârşit, un viitor strălucit nu cred să mai fi fost atât de intens din decembrie 1989.

Coboram într-o zi din bus la parc ca să merg la protest la MODAROM şi o doamnă remarca la coborâre: „uite, toată lumea merge în acelaşi loc”. Aşa şi era – toţi cei care coborâseră din bus mergeau spre MODAROM. Cu o pancartă, un tricolor peste umeri sau legat la încheietură, sau cu mâinile în buzunar şi vocile pregătite pentru cântare. Să continuăm, deci, să mergem toţi în acelaşi loc, spre acelaşi ţel – România aia faină, care ştim că-i posibilă.

Reclame

Ultras, în lipsă de alt cuvânt

Ultrasul nu atacă jandarmii, nu aruncă cu petarde sau alte chestii şi apoi se retrage în pântecul protector şi anonim al mulţimii. Ultrasul nu provoacă spargerea unei manifestaţii. Un ultras nu pune în pericol oameni nevinovaţi în mod deliberat.

Dar ultras e un cuvânt uşor de pronunţat şi care repetat de multe ori pe fundalul unor imagini violente capătă şi el o conotaţie negativă. Ultraşii ăia nenorociţi de la fotbal. Huooo, ultraşii! – simplu, nu?

Presa să le numească pe târfele acelea care o ard aiurea ceea ce sunt – instigatori, provocatori, mercenari şi ce alte cuvinte mai găsesc. Dar nu ultras. 

Şi eu sunt ultras. Şi ca mine în mulţimea de zece mii de oameni care au mărşăluit prin Braşov mai erau o grămadă.

Şi tu, corporatistule, bunicule, mamă, tată, copilule, muncitorule, studentule, şomerule, şi tu eşti ultras. Pentru că îţi duci pasiunea pentru ceea ce crezi că e bine dincolo de limite – de discuţii şi statusuri pe net, de analize politice cu prietenii la bar sau în pauza dintre cursuri, dincolo de familiar şi confortabil.

Eşti ultrasul României, pentru că încă mai crezi în viitorul acestei ţări şi nu ai nevoie de o invitaţie specială ca să ieşi în stradă şi să-l aperi.

ULTRAS MODUS VIVENDI

Sinucidere eşuată

Azi am ieşit p-afără să mă sinucid. Să trag nişte aer la -20 de grade Celsius în piept şi să-mi îngheţe plămânii ca şi cum Mr. Freeze m-ar fi împărtăşit.

Sau să merg şi să merg şi să merg până ce mă scufundam în zăpadă şi nici un ISU nu m-ar mai fi găsit vreodată. Să mă găsească doar nişte exploratori prin secolul XXIV şi să se mire de ce ghete urâte dar geci mişto purtau oamenii secolului XXI.

Naiba, am găsit doar copiii ăştia escaladând troinele de pe marginea trotuarelor, bulgărindu-se, râzând. M-am gândit să sun la 112, dar puştoaica aia avea ţintă bună.

Sud Steaua – aceste târfe

sud-steaua-niste-labagii

Zidurile MODAROM-ului au fost tagate cu înscrisuri SUD ’47 şi ceva cu HDN (Headhunters) nu-mai-ştiu-ce an.

Iniţial m-a amuzat treaba asta. Graba în care au fost date tagurile crează imaginea unor panicaţi îmbrăcaţi în Stone Island sau ce rahat mai poartă specialii peluzelor, care şpreiau şi ţineau de şase, imaginându-şi în sinea lor ce umilinţă ne dau. Pumnii şi picioarele în cap luate în primăvară la meciul cu UTA se pare că încă dor rău.

Continuându-mi plimbarea în sus pe Republicii am văzut însă cum târfele de la Sud Steaua s-au băgat peste stencil-ul cu Liviu Babeş, ăla de la intrarea în Times. Nici măcar anarhiştii care o ard pe la MODAROM nu s-au atins de stencil-ul acela, dar târfele de la Sud Steaua au făcut-o. Patrioţii care „se ţin de labii crezând că-s coaie”.

Normal că şi-au băgat tag-ul jegos peste stencil-ul cu Liviu Babeş. Târfele de la Sud Steaua nu ştiu cine e Liviu Babeş. Cunoştinţele lor de istorie şi mândrie naţională se limitează la ceea ce creierul lor incomplet dezvoltat poate înţelege: împuşcături, războaie, treceţi batalioane, pac-pac. Numai încercarea de a procesa contexte şi evenimente mai complexe le-ar provoca un accident vascular cerebral.

Liviu Cornel Babeş, pe numele lui complet, a fost un artist braşovean care pe 2 martie 1989 a coborât pârtia Bradu din Poiană în flăcări pe schiuri, în semn de protest faţă de regimul comunist din România. I s-a spus apoi Torţa Libertăţii, asta ca să înţelegeţi simbolistica stencil-ului, târfelor.

Cum ar putea George Scripcaru să-mi recâştige respectul (ACTUALIZAT)

Actualul primar al Braşovului, George Scripcaru, analizat strict din punct de vedere al numerelor, este deja o personalitate istorică a oraşului. Tipul este unul dintre cei şapte primari din istoria Braşovului (calculată din anul 1360) care au fost în funcţie minim zece ani la rând, urmând la ca la finalul celui de-al patrulea mandat, în 2020, să ocupe locul patru în clasamentul general, cu şaişpe ani la rând de „domnie”.

1. Georg Franz Clompe (1799 – 1822) – 23 de ani

2. Luckas Hirscher (1571 – 1589) – 18 ani

3. Franz Brenner von Brennerber (1879 – 1896) – 17 ani

4. George Scripcaru (2004 – 2020) – 16 ani

5. Franz Hiemesch (1898 – 1911) – 13 ani

6. Lucas Hirscher (1528 – 1539) – 11 ani

7. Andreas Tartler (1758 – 1769) – 11 ani

Practic, George Scripcaru este cel mai longeviv primar al Braşovului din ultimii 105 ani, precum şi cel mai longeviv primar român din istoria oraşului. Asta-i viaţa, domnule Ghişe.

Dacă a rămas în funcţie atâţia ani prin vot democratic, atunci cu siguranţă că există o mulţime de realizări care să-l recomande. Doar că, dincolo de astea, există şi fotografiile cu el încătuşat, pus sub acuzare şi cercetat pentru diverse fapte de corupţie şi, mai presus de toate, sintagma „şi ce dacă a furat, măcar a şi făcut ceva”, care încapsulează atât decăderea morală cât şi satisfacţia transformării zonele dintre blocuri în locuri de parcări şi de joacă, a străzilor în străzi.

„Primăria sunt eu şi eu sunt Primăria” pare a fi noul motto, ori suprapunerea unei persoane cu funcţia unei instituţii va face ca instituţia să fie şubredă după despărţirea de acea persoană. Şi nu-i vorba aici că respectivul a stat prea mulţi ani în acea funcţie, ci de felul în care a meşterit timpul acela – să creeze o instituţie puternică, sau să-şi creeze propriul spate?

Deci, după ce George Scripcaru nu va mai fi primar şi îşi va publica autobiografia (ţinând cont de dimensiunea sa istorică prin cele schiţate, o astfel de carte e necesară), aş vrea să citesc în cartea aia cum pleca din Primărie la ore târzii în noapte, dându-i bineţe portarului nea Costică care dormea cu capul pe măsuţa gheretei. Apoi, cum se urca în Loganul Primăriei singur, pentru că pe nea Vasile şoferul l-a trimis acasă de la ora patru, „pentru că eu s-o stau până mai târziu şi azi”, şi conducea anonim pe străzile aprinse de felinare, cu geamul uşor lăsat, ca să audă oraşul. Şi cum după un timp mereu ajungea sus la Belvedere, într-una din parcări, oprea motorul şi se sprijinea de capota maşinii admirând luminiţele care clipoceau peste oraş şi sunetele acestuia. Şi stătea aşa o vreme, trăgând dintr-un cui şi-şi zicea în sine că tot ce a făcut, toate combinaţiile, că i-au ieşit s-au nu, că le-a făcut pe toate cu gândul la oraş şi pentru cetăţenii săi.

Niciodată. Auzi la el, că îi rezolvă, le face, că le drege. Jet, jegosule.