Legea scrisă şi nescrisă

Într-o seară, la Modarom, apăsasesm butonul semaforului şi aşteptam să se facă verde. Deşi era doar ora 8 sau 9, pe bulevard nu cobora nici o maşină. Dar dacă eşti la 8-9 seara pe Strasse cu mâinile în buzunar, ce te face să crezi că tre’ să te grăbeşti şi să treci pe roşu?

Mă uitam la Tâmpa, mă uitam la Modarom, mă uit la biciclistul echipat de Turul Franţei care se opreşte lângă mine. Pune un picior jos, se uită-n stânga, îşi încleştează mâinile pe ghidon şi brusc dăm ochi în ochi.

-Ce-ai de gând să faci?, îl întreb în minte

-Orice este nevoie, îmi răspunde telepatic.

Şi ţup!

A pornit doi metri în susul bulevardului, pe lângă maşinile parcate, apoi a cotit finuţ stânga traversând mai pe trecere, mai pe lângă ea.

Nonşalant totul, ştii? Nu galopa, se bucura doar de peisaj.

În morţii ‘mă-tii de bulangiu!, a căzut ca plapuma bunicii după o zi de joacă în zăpadă peste dialogurile cetăţenilor aflaţi în aşteptare la trecere.

Rutierul şi-a întors capul şi mă căuta prin lentilele negre ale ochelarilor.

Da, tu, mă, prostule!, i-am venit în ajutor.

Nu-s nebun, ştiu că câcatul ăla e o raritate în lumea bicicliştilor. Dar câcaţii ăştia ies în evidenţă, ştii, şi lumea rămâne cu izul trecerii lor şi apoi când se întâlneşte cu alţi biciclişti primul instinct este unul defensiv. E prost de pute, sau nu e?

Vreau mai mult verde în Braşov

Aproape zilnic cutreier străzile oraşului ăsta şi văd chestii, ştii? Acolo o groapă perfect pătrată, exact în parcarea prin care trec atâtea maşini, acolo lipsa unei trecerei de pietoni, de tre’ să ocoleşti inutil, acolo nişte felinare stricate care fac orice film de groază să pară o comedie romantică.

Zic acuma de lucrurile astea simple, las SF-urile pentru altă postare.

Tot în lucrurile astea simple intră şi lipsa copacilor de pe marginea unor trotuare şi din pieţele publice. Când meri pe jos prin caniculă, te uiţi şi ţi se pare o idee splendidă să sacrifici un loc de parcare pentru un copac.

Ştiu că statisticile dau Braşovul ca fiind oraşul cu cei mai mulţi metri pătraţi de spaţiu verde pe cap de locuitor. Irelevant. Copacii care să oxigeneze oraşul şi minţile cetăţenilor sunt necesari ÎN oraş. Că-i vezi în departare pe munţii din jur nu face decât să te oftice mai tare.

Copacii ăştia ar trebui să existe şi-n Piaţa Sfatului şi în Piaţa Unirii. Şi n-ar fi o idee tocmai rea să se mai renunţe naibii la nişte terase pe Republicii, să li se mai limiteze şi spaţiul de extindere, şi să avem măcar din 20 în 20 de metri nişte copaci de la Modarom până-n Piaţa Sfatului.

Republicii, pe timpul verii, este cea mai de rahat stradă din oraşul ăsta.

Make Piaţa Sfatului green again

Ar trebui să-l găsim pe vizionarul care a decis că copacii trebuiau să dispară din Piaţa Sfatului şi să-i dăm două palme peste botic.

sursa foto

Care a fost raţionamentul? S-au unit Cadoul Primăverii, Internaţional, Merceria şi ce-o mai fost pe-acolo într-un grup de lobby pe lângă Comitetul Judeţean de Partid pentru că pomii ăia, când înfloreau, le mascau firma şi scădeau vânzările din cauza asta?

„Am decis să deplantăm copacii pentru că…”? Pentru că de ce?!? E patru dimineaţa şi nu pot dormi fiindcă nu ştiu motivaţia. E ca şi cum ai primi un carton cu nişte mici graşi şi zemoşi care fac cu ochiul muştarului, dar tu îi spui chelnerului să ducă muştarul înapoi. De ce? DE CE?!?

De prost, bat pariu.

Poze cu maşini trecând printr-o baltă

Când eram mic îmi plăcea să privesc maşinile mergând prin ploaie. Dacă luau şi-o baltă sub roţi era bonus pentru mine.

Azi, graţie noilor tehnologii de asfaltare care permit crearea lacurilor carosabile fără pericole subacvatice pentru suspensiile maşinilor, precum şi a camerelor de fotografiat ultra la îndemână, am pozat în staţie la Nemo nişte maşini care, în goana lor spre Capitală sau hypermarket-uri, făceau şi-o bălăceala prin surprindere.

Faza cu balta aie e că nu-ţi dai seama că-i acolo decât atunci când eşti deja în ea.

 

Şi de-acuma-n colo?

Revoluţia asta a societăţii româneşti tre’ să fie o chestie care are loc, vorba cântecului, zi după zi, noapte de noapte.

Certificatul de revoluţionar nu va exista în formă fizică şi cu beneficii tangibile lunar. E un certificat al bunului-simţ, cred. Să zicem pardon, să fim atenţi la ce fac aleşii noştri şi să-i mai întrebăm de sănătate uneori. Să nu facem mizerie pe jos pe motiv că oricum mătură prostul ăla care sigur a votat cu PSD, să nu mai dăm „mulţumiri” şi „atenţii” funcţionarilor publici, medicilor, avocaţilor şi oricui ni se pare că şi-ar face astfel treaba mai bine. Să nu mai piratăm filme, muzică şi software şi să motivăm asta cu „da’ nu-i acelaşi lucru cu felul în care ei ne fură”.

Revoluţia e continuă şi formată din chestiile mici. Sentimentul că România poate avea, în sfârşit, un viitor strălucit nu cred să mai fi fost atât de intens din decembrie 1989.

Coboram într-o zi din bus la parc ca să merg la protest la MODAROM şi o doamnă remarca la coborâre: „uite, toată lumea merge în acelaşi loc”. Aşa şi era – toţi cei care coborâseră din bus mergeau spre MODAROM. Cu o pancartă, un tricolor peste umeri sau legat la încheietură, sau cu mâinile în buzunar şi vocile pregătite pentru cântare. Să continuăm, deci, să mergem toţi în acelaşi loc, spre acelaşi ţel – România aia faină, care ştim că-i posibilă.