Un ganez la poalele Tâmpei

Vreau să vă spun povestea unui mare om, care s-a făcut iubit de oameni chiar şi la mii de kilometrii depărtare de locul său natal.
Povestea începe acum 9 ani când Ibrahim Dossey venea pentru prima dată în România şi semna cu echipa F.C. Braşov. Începutul a fost anevoios, ca orice început de altfel, şi toţi îl priveau ca fiind doar „pata de culoare” a echipei şi nimic mai mult. În primăvara lui 2001 venise timpul ca acea „pată de culoare” să se întindă, la propriu (!), căci nu vă vine să credeţi de ce era în stare acest portar să facă. Putea să zboare, din bară-n bară, de pe linia porţii la vinclu. Prima dată când l-am văzut apărând a fost în acea primăvară contra celor de la Gaz Metan Mediaş. Am stat la tribuna I cu taică-miu şi eram fascinat de acest portar. În primul rând pentru că era prima dată când vedeam un om de altă culoare şi în al doilea rând priveam cu admiraţie mingile pe care el le degaja foarte înalt. Ibrahim Dossey i-a cucerit pe toţi prin paradele sale şi stegarii au câştigat cu 2-0, iar a doua zi nu se vorbea decât de „africanul, ăla, de la Steagu’ din poartă”. Meciurile treceau şi Dossey nu contenea să ne uimească cu veritabilele sale „zboruri”. Şi vine o zi mohorâtă de aprilie 2001, când, sub Tâmpa, poposesc cei de la F.C.M. Bacău. Cu o victorie în acest meci braşovenii ar fi făcut un pas important spre Cupa U.E.F.A. după o aşteptare de 27 de ani. Dar spectatorii de pe stadionul, pe atunci, Tineretului, privesc înmărmuriţi cum fotbaliştii braşoveni se calcă pe picioare pur şi simplu în careul moldovenilor, refuzând practic să marcheze. Dar şi mai mare le este stupefacţia când îi văd pe băcăuani scăpaţi în atacuri supranumerice spre poarta stegară, dar incapabili să înscrie. De ce? Răspunsul este Ibrahim Dossey! Termenul ” a lăsa bariera peste poartă” nu căpătase niciodată mai multă însemnatate. Băcăuanii sunt pe culmile disperării, suporterii braşoveni sunt încercaţi de stări ce îmbină nervii şi sentimentul de trădare cu optimismul pe care Ibrahim Dossey îl împărtăşea fără rezerve. Când meciul atingea deja cote paroxistice, intră în teren Sandu Andraşi, un alt mare stegar, care vine în ajutorul greu încercatului portar ganez, ornamentând „coliva moldovenească” cu două „boabe” de toată frumuseţea. Meciul acesta a însemnat permisul de acces pentru Ibrahim Dossey în galeria marilor portari ai acestei echipe alături de Constantin Ghiţă, Stere Adamache (Dumnezeu să-i odihnească) şi Andrei Şanta. Cum ajungi un om cu adevărat mare şi iubit de toţi cei din jurul tău? Netrădându-i pe cei care-şi pun speranţe în tine. Dossey asta a făcut, iar faptul că noi, suporterii braşoveni, îl vom iubi toată viaţa noastră şi mereu îi vom cinsti memoria aşa cum se cuvine este, cred eu, o dovadă în plus a faptului că el a fost cu adevărat unul dintre noi! Pe 9 decembrie 2008 a plecat din această lume, lăsând în urma sa, pentru poporul său, medalia de bronz cucerită în 1992 la Jocurile Olimpice cu Naţionala ţării sale, iar pentru noi, nişte străini pe care i-a cunoscut într-un oraş aflat la poalele unui munte, a lăsat amintirea unui om integru, de mare caracter şi de un altruism ieşit din comun. Acest OM a fost mai român decât mulţi dintre românii noştri…
Dumnezeu să te odihnească în pace!

Anunțuri

Noi şi restu’ lumii…

Este ceva ce mă enervează foarte tare, şi anume faptul că noi, românii, simţim parcă o nevoie, de fapt o simţim ca pe o datorie să apreciem ceea ce fac străinii. Să le apreciem istoria, să le apreciem cultura şi tradiţiile. Bineînţeles că facem toate astea desconsiderând propria noastră istorie şi propriile noastre valori. Ne place mai mult ce fac ăia „de afară”, ne plac mai mult oraşele lor, ne place mai mult cum arată drapelul lor, e mai stilizat, e mai trendi decât al nostru. Ca să n-o mai lălăiesc atât vreau să spun că efectiv mă disperaţi pupincuriştilor! De unde şi până unde atâtă ignoranţă şi dispreţ faţă de propria voastră ţară? Bunici sau străbunici de-ai voştri au murit pentru pământul ăsta pentru că-l iubeau, pentru că era singurul lucru despre care ştiau sigur că le aparţine cu adevărat, că este al lor. Voi, cei care vă dispreţuiţi propria ţară, ce puteţi spune că vă aparţine cu adevărat? Cum vă permiteţi voi să afirmaţi că „România e de căcat!”? Ce vă dă dreptul să afirmaţi aşa ceva? Democraţia? Deschiderea voastră spre Occident? Ţara asta nu are nimic urât dragii moşului, ţineţi minte asta, problema sunteţi voi!

2-1 cu campionii Elveţiei, deloc rău!

Scorul ăsta de 2-1 mă duce mereu cu gândul la o caniculară zi de august din 2007, când, la margine de Bucureşti, stegarii mei învingeau pe Inter Gaz cu scorul de 2-1 Cristescu marcând atunci un gol de-a dreptul fantastic. Acelaşi Marian Cristescu a adus şi astăzi victoria stegarilor în amicalul jucat în Spania contra liderului la zi din campionatul elveţian, F.C. Zurich, marcând ambele goluri pentru Braşov. Habar n-am cum s-au marcat golurile, însă sunt sigur că au fost frumoase, pentru că orice gol care te face fericit este un gol frumos. Marian Cristescu este unul dintre acei jucători pentru care chiar merită să mergi pe stadion, se vede că pune suflet pentru echipă, chiar dacă el nu este braşovean, se vede că pune interesul echipei mai presus de interesul personal. Îmi vin acum în minte două momente care m-au făcut să-l includ pe Marian Cristescu în panoplia stegarilor adevăraţi. Primul este finalul unui meci din sezonul trecut câştigat cu 1-0 contra Petrolului din Ploieşti. La finalul respectivului meci, Cristescu este sus pe gardul din faţa peluzei cântând laolaltă cu suporterii. Cel de-al doilea moment este meciul din Cupa României de sezonul trecut cu Oţelul Galaţi disputat chiar în ziua de Sfântul Nicolae la Ploieşti. În acel meci Cristescu a dat startul cursei de urmărire, înscriind cu capul dintr-un corner. În cele din urmă s-a ajuns la penalty-uri. Şansa calificării Braşovului în sferturile de finală stă în bocancul drept al lui Cristescu, dar şutul lui este parat de portarul gălăţean. Expresia de pe faţa lu Cristescu după acea ratare se putea traduce în ceva de genul: „Am belit-o! Şi asta din cauza mea!” Din fericire Nae a salvat penalty-ul decisiv şi ne-am calificat mai departe. Pe gardul stadionului „Astra” din Ploieşti, era un adevărat carnaval al bucuriei. Jucători şi suporteri laolaltă printre care şi Marian Cristescu cu ochii în lacrimi. N-o să uit în viaţa mea acel moment. Eu mă sprijineam pe un picior, în pragul unei comoţii şi îi priveam pe jucători. Când l-am văzut pe Cristescu tot ce-am mai putut face a fost să zâmbesc şi să dau din cap. Îmi place să cred că Marian Cristescu mi-a întors gestul din acea seară de la Ploieşti când a „dat din cap” în minge pentru a deschide scorul contra lui Dinamo.
Aşadar, Marian Cristescu, jucătorul cu numărul 18 de la Steagul, cel de care, noi, suporterii, ne legăm mari speranţe în acest retur de sezon. Începutul este cât se poate promiţător, nu rămâne decât să confirme forma bună în care se află, atât el dar şi echipa, şi în meciurile următoare.
Mult succes stegarilor în meciul de marţi contra celor de la Levante!

Mândria aeronauticii româneşti vine de la Braşov

Braşovean să fii că ai cu ce te mândri fără doar şi poate. Vi l-am prezentat pe asul numarul 3 al „vânătorilor” români, braşoveanul Ion Milu, acum o să vă prezint şi avionul care le-a băgat frica-n oase sovieticilor şi americanilor. Este vorba despre I.A.R. ( Industria Aeronautică Română) 80 şi I.A.R. 81 fabricat la Braşov. În anul 1940, avionul de vânătoare I.A.R. 80 era al 4-lea avion de acest tip din lume din punct de vedere al performanţelor. La începutul războiului, I.A.R. 80 se lupta de la egal la egal cu orice alt avion de vânătoare acest lucru datorându-se atât excelentelor calităţi ale avionului dar şi talentului aviatorilor români. În campania pentru eliberarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, escadrilele de vânătoare româneşti compuse din Messerschmitt-uri, Hurricanes şi I.A.R-uri 80 distrug 242 de avioane sovietice pierzând doar 43 dintr-un efectiv de 223. În bătălia pentru Odessa „vânătorii” români doboară 215 de aparate sovietice şi pierd 40 din 349. Pe frontul din ţară, în special în încercare de a apăra zona petroliferă din Ploieşti, I.A.R-urile şi-au făcut din nou datoria, deşi, în acel an 1944, aceste avioane începeau să facă cu greu faţă raidurilor tot mai susţinute ale aviaţiei anglo-americane. Tehnica deja depăşita a „vănătorului” românesc era compensată acum doar prin talentul şi spiritul de sacrificiu al piloţilor români. În aceste condiţii aviaţia românească pierde un număr de 225 de avioane, dar, la rândul lor, doboară de 4 ori mai multe (!) avioane inamice, însă pagubele produse de bombardamentele americane îşi fac simţite efectul, Forţele Aeriene Române diminuându-se tot mai mult.

Avionul I.A.R. 80 a fost într-adevăr o capodoperă a ingineriei româneşti fiind practic singurul avion de vânătoare ce a zburat în toţi anii celui de-al Doilea Război Mondial.

Când cerul era al Românilor…

„Scriu despre aviatorii români nu dintr-o obsesie faţă de temă, dar din dorinţa ca să se ştie cât de măreaţă, zguduitoare, surprinzătoare e istoria neamului din care facem parte şi că nu alde Kojedub, Pokrîşkin, Pstîgo, Evstigneiev trebuie să fie cetăţeni de onoare şi să le poarte numele unele străzi de prin oraşele noastre, dar Şerbănescu, Greceanu, Cantacuzino, care au intrat în tabelul mondial al rangurilor de aşi aerieni şi care luptau pentru o cauză dreaptă. Campania militară din Est s-a numit oficial „Războiul dezrobirii” şi avea ca scop dezrobirea moşiei răpite la 28 iunie 1940. Reamintesc aci cuvintele bătrânului caporal Ştefan Grigoriu din satul Zorile, raionul Orhei, despre care am scris recent: „Acum 68 de ani, se cânta “Zaraza” şi se zbura cu “Henkelul”, se cânta “Frumoasa mea cu ochii verzi” şi se elibera Basarabia şi Bucovina. Se murea sus-sus, iar cerul era al românului…”

Aceasta este introducerea unui articol pe care-l găsiţi aici, şi în care sunt descrise emoţiile trăite de zburătorii români în zorii zilei de 22 iunie 1941 atunci când Armata Română a intrat în „Războiul dezrobirii”.