Pentru Onoare

Câţi dintre voi, dacă vedeţi o altercaţie pe stradă, în care un om nevinovat este agresat de altcineva, aţi avea curajul să interveniţi? „Lasă, bă, ce, e treaba mea?” Da boule, e treaba ta, pentru că dacă ai fi tu în locul celui agresat cu siguranţă ţi-ai dori ca cineva să intervină pentru tine. „Şi ăla, de o fost împuşcat în centru, mai bine nu se băga”. Atunci când n-ai şi tu calităţile şi principiile morale ale altcuiva, cauţi să acuzi şi să pui în umbră persoana care chiar le deţine. Gheorghe Dumitru Lala a fost un om care deţinea astfel de calităţi. A văzut cum doi oameni au fost împuşcaţi şi nu putea să se comporte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. A fugit după bastardul care a comis acea crimă pentru a-l opri, şi a sfârşit prin a fi şi el împuşcat. În inimă. A tras de aproape, nenorocitul, ca să fie sigur că glonţul poate perfora o inima atât de curajoasă. Gheorghe Dumitru Lala este un erou! şi înainte de a fi acuzat de patetism şi aprecieri false gândiţi-vă la cum aţi reacţionat voi, atunci când, aţi văzut un străin aflat la ananghie…

Reclame

Ecaterina Teodoroiu versus Ioana d’Arc

Cum se face că aproape tot globul o cunoaşte pe eroina francezilor, Ioana d’Arc, în timp ce Ecaterina Teodoroiu nu e cunoscută nici măcar de întreaga Românie? Zău că mă enervează la culme acest fapt. N-am pretenţia ca întreg mapamondul să înveţe despre „Eroina de pe Jii”, dar măcar noi, românii, să ne cunoaştem valorile şi adevăraţii eroi.
Ecaterina Teodoroiu s-a născut pe 14 ianuarie 1894 în satul Vădeni din Târgu Jiu. În octombrie 1916 aceasta se înrolează în Armata Română, pentru a duce mai departe lupta începută de fratele ei, Nicolae, căzut la datorie. În Prima Bătălie de la Jiu, trupele române conduse de generalul Ion Drăgălina reuşesc să respingă puternica ofensivă inamică, iar Ecaterina Teodoroiu se află în prima linie. Ziua de 22 august ar trebui sărbătorită cu foarte mult fast în România, întru-cât la acea dată, în 1917, în timpul luptelor de la Mărăşeşti, Ecaterina Teodoroiu intră de pe câmpul de luptă direct în legendă. „Înainte, băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine!”. Acestea au fost ultimele ei cuvinte înainte de a fi mitraliată de armata germană. A fost citată prin ordin de zi, pe Armată, pentru curajul şi sacrificiul de care a dat dovadă:
„Ecaterina Teodoroiu a fost la înălţimea celor mai viteji apărători ai ţării sale, pe care i-a trecut prin puterea cu care îşi înfrângea slăbiciunea femeiască, ştiind să dovedească vigoarea bărbăţiei de trup şi suflet şi calităţile întregi ale unui ostaş îndrăzneţ, neobosit şi plin de entuziasmul de a se face folositor cu orice preţ.
Aceea care în vitejia-i comunicativă a murit în clipa în care se descoperea spre a-şi îndemna ostaşii cu vorbele „Înainte, băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine” are drept din clipa aceasta la cinstirea veşnică a tuturor românilor.” 22 august 1917, Ordiunul de zi al Regimentului 43/59 infanterie

Un clip de Andrei Popete Pătraşcu

Bunicul meu, eroul meu

S-a numit Beraru Neculai şi era din oraşul Fălticeni, judeţul Suceava. Amintirile mele cu el sunt foarte puţine şi înceţoşate întru-cât eu aveam 5 ani şi jumătate atunci când el a murit în vara lui ’96. Ţin minte că mă iubea foarte mult şi mereu se bucura când venea în vizită „nepotul de la Braşov”. Iar pentru mine orice vizită era o adevărată incursiune în trecut. Bunicul meu avea un talent extraordinar de a povesti amintirile sale de pe vremea „răsboiului cel mare”, iar eu, bineînţeles, mă imaginam fiind în locul lui, în linia întâi la Odessa sau eliberând Ardealul. Eram fascinat pur şi simplu! Pe atunci nu priveam moartea ca pe ceva urât, ci ca pe ceva de care doar eroii au parte. Aşa gândeam la momentul acela, la 5 ani, fără să realizez că stăteam lângă un veritabil erou. „Am fost şi eu la Odessa, apoi la Cotul Donului şi la Stalingrad”. Pentru el erau monumente ale durerii şi atrocităţilor războiului, în timp ce, pentru mine erau doar nişte nume cu rezonanţă simpatică, şi nu înţelegeam de ce ochii i se înlăcrimau atunci când îmi vorbea despre ele. „O să înţelegi tu, Ioane, când ai fi mai mare”. L-am întrebat dacă a omorât mulţi ruşi: „câţi am putut, şi eu, Ioane”. Aşa îmi spunea el, Ioane, zicea că mă cheamă „ca pe mareşalul României, Ion Antonescu”. „Am omorât şi ruşi, măi Ioane dragă, dar i-am salvat şi viaţa unui neamţ, atunci, când noi luptam cu ruşii împotriva nemţilor. Am luat câţiva nemţi prizonieri şi ruşii vroiau să-i omoare pe dânşii, atunci, eu şi cu-n alt soldat român am sărit să-i apărăm, pentru că nu era voie să-i omori pe ăia de-i luai prizonieri pe front. Am pus mâna în faţa la puşcă şi uite aşa mi-a retezat degetul”. Mereu îmi spunea povestea asta râzând, iar eu când mă întorceam la Braşov, de la ţară, le povesteam copiilor din faţa blocului cum tătuca (aşa îi ziceam eu)l-a salvat pe un neamţ. „Din Rusia, am venit pe jos în ţară, am luat Ardealul şi-apăi tocmai din Cehoslovacia iar m-am întors pe jos acasă”. Mai ţin minte cum îmi povestea că după ce s-a terminat războiul, avea un bar în sat. Ruşii, care bineînţeles au spus la revedere dar au uitat să plece, veneau la barul bunicului meu. El, cum n-a uitat „că ruşii au făcut prăpăd mare pe oriunde au trecut”, aştepta să se ivească doar „sămânţă de scandal” pentru a-i fugări pe rusnaci, cu puşca, pe uliţa satului. „Îi fugăream pe dânşii până dincolo de Unceşti (un sat vecin), ca să ştie altă dată că n-au ce căuta AICI!”
În vara lui ’96, aşa cum ziceam la început, s-a dus să-şi revadă foştii camarazi de pe front.
Dumnezeu să te odihnească, bunicule!


Poză de la botezul meu, din ianuarie ’90.


Troiţă din satul Hreaţca, închinată soldaţilor din comună, care nu s-au mai întors de pe front.
În final, o melodie a celor de la S.D.S.T.
show_16d3f8f956e710(448, 46);

S.D.S.T. – Scrisoare de pe front
Asculta mai multe audio Muzica »

La stadion, pe vremuri…

La stadion, pe vremuri, stăteai pe gradene, scaune de plastic sau în picioare, dar nu conta, erai acolo pentru echipa ta şi asta era cel mai important.
La stadion, pe vremuri, nu îţi puteai cumpăra ciocolată caldă, bere fără alcool şi sandwich-uri. Mâncai ceva în fugă acasă, beai bere pe săturate (îţi făceai şi un pic de curaj) ,într-o bodegă, înainte de meci şi valea la stadion unde erai lângă echipa ta şi asta conta cel mai mult.
La stadion, pe vremuri, te înghesuiai în tribună alături alte câteva mii de necunoscuţi şi cântaţi împreună. Eraţi lângă echipa voastră şi asta conta cel mai mult.
La stadion, pe vremuri, nu te controlau 5 filtre de jandarmi până intrai pe stadion.
La stadion, pe vremuri, aprindeai torţe, fumigene şi fluturai steaguri mari fără ca cineva să spună „lasă steagul ăla jos că nu văd meciul” şi fără să-ţi iei bătaie şi amendă de la jandarm pentru că ai încalcat nu ştiu ce lege.
La stadion, pe vremuri, îţi luai biletul ce consta într-o hârtie colorată pe care scria meciul şi data şi te ajezai oriunde vroiai tu.
La stadion, pe vremuri, puteai să sari pe gard după gol şi să te bucuri împreună cu jucătorii fără grija de a simţi „mângâieiri” de baston pe picioare sau spate.
La stadion, în ziua de azi, stai pe scaune confortabile, în pauza meciului poţi servi prânzul, sau cina dacă meciul e în nocturnă, la restaurantul din incinta stadionului unde eşti servit de ospătari profesionişti; ai spaţiu despărţitor între tine şi ceilalţi participanţi la meci; jandarmii de protejează de elementele „anti-sociale” care îndrăznesc să-ţi polueze atmosfera din jurul nasului cu fumigene sau îţi obturează câmpul vizual flutuând „ostenativ” un steag; biletul conţine numele tău, c.n.p.-ul tău, tribuna, sectorul şi locul scaunului precum şi un număr de telefon la care poţi suna dacă ai vreo reclamaţie; iar la gol te poţi bucura ascultând la boxele stadionului ultimul mega-hit al anului în timp ce tu baţi ritmat din palme. Echipa câştiga sau pierde, e mai puţin important, tu tocmai ai asistat la un „spectacol sportiv” şi ai câştigat la tombola din pauza meciului un tricou original al clubului tău pe care scrie „nambăr uan fen”. Felicitări şi te mai aşteptăm pe la „meci”!