Gând în gând cu bucurie

Iată peste ce am dat pe ediţia electronică a ziarului englez „The Times” : http://www.timesonline.co.uk/tol/sport/football/premier_league/article5589815.ece
Vă recomand să citiţi, mânca-v-aş gura, că se merită!

Anunțuri

La stadion, pe vremuri…

La stadion, pe vremuri, stăteai pe gradene, scaune de plastic sau în picioare, dar nu conta, erai acolo pentru echipa ta şi asta era cel mai important.
La stadion, pe vremuri, nu îţi puteai cumpăra ciocolată caldă, bere fără alcool şi sandwich-uri. Mâncai ceva în fugă acasă, beai bere pe săturate (îţi făceai şi un pic de curaj) ,într-o bodegă, înainte de meci şi valea la stadion unde erai lângă echipa ta şi asta conta cel mai mult.
La stadion, pe vremuri, te înghesuiai în tribună alături alte câteva mii de necunoscuţi şi cântaţi împreună. Eraţi lângă echipa voastră şi asta conta cel mai mult.
La stadion, pe vremuri, nu te controlau 5 filtre de jandarmi până intrai pe stadion.
La stadion, pe vremuri, aprindeai torţe, fumigene şi fluturai steaguri mari fără ca cineva să spună „lasă steagul ăla jos că nu văd meciul” şi fără să-ţi iei bătaie şi amendă de la jandarm pentru că ai încalcat nu ştiu ce lege.
La stadion, pe vremuri, îţi luai biletul ce consta într-o hârtie colorată pe care scria meciul şi data şi te ajezai oriunde vroiai tu.
La stadion, pe vremuri, puteai să sari pe gard după gol şi să te bucuri împreună cu jucătorii fără grija de a simţi „mângâieiri” de baston pe picioare sau spate.
La stadion, în ziua de azi, stai pe scaune confortabile, în pauza meciului poţi servi prânzul, sau cina dacă meciul e în nocturnă, la restaurantul din incinta stadionului unde eşti servit de ospătari profesionişti; ai spaţiu despărţitor între tine şi ceilalţi participanţi la meci; jandarmii de protejează de elementele „anti-sociale” care îndrăznesc să-ţi polueze atmosfera din jurul nasului cu fumigene sau îţi obturează câmpul vizual flutuând „ostenativ” un steag; biletul conţine numele tău, c.n.p.-ul tău, tribuna, sectorul şi locul scaunului precum şi un număr de telefon la care poţi suna dacă ai vreo reclamaţie; iar la gol te poţi bucura ascultând la boxele stadionului ultimul mega-hit al anului în timp ce tu baţi ritmat din palme. Echipa câştiga sau pierde, e mai puţin important, tu tocmai ai asistat la un „spectacol sportiv” şi ai câştigat la tombola din pauza meciului un tricou original al clubului tău pe care scrie „nambăr uan fen”. Felicitări şi te mai aşteptăm pe la „meci”!

0-1 cu Wisla Cracovia, primul duş rece

„Stegarii” noştri au pierdut în cursul zilei de azi amicalul numarul 3 jucat în Spania contra echipei poloneze Wisla Cracovia cu scorul de 0 la 1. Golul polonezilor a fost înscris în ultimul minut al primei reprize fapt ce poate denota lipsa de concentrare a braşovenilor pe final de repriză. Întru-cât n-am văzut meciul, acesta nefiind televizat precum precedentul meci cu Levante, mă opresc aici cu comentariile pentru că nu se cade să-mi dau cu părerea despre ceva ce n-am văzut.
Ultimul amical al „stegarilor” din Spania va avea loc sâmbătă, când echipa antrenată de Răzvan Lucescu se va duela cu echipa antrenată de tatăl acestuia, Mircea Lucescu, Şahtior Doneţk. Baftă „stegarilor”!

Silviu Ploeşteanu(28. I. 1913 – 13. IV. 1969)

Articolul de azi este despre domnul Silviu Ploeşteanu, cel mai mare antrenor din istoria clubului F.C. Braşov, club care îşi identifică perioada sa de glorie de la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60 cu numele lui Silviu Ploeşteanu.
Înainte de a scrie despre perioada sa de antrenorat voi scrie scrie despre cariera sa de jucător, întru-cât Silviu Ploeşteanu a fost unul dintre marii atacanţi ai fotbalului românesc activând la echipe de mare tradiţie precum U.D. Reşiţa(1930-1932), Universitatea Cluj(1932-1937) şi Venus Bucureşti(1937-1946). În palmaresul de jucător se înscriu un titlu de campion obţinut în 1931 cu Reşiţa şi o finală de campionat naţional în anul următor pierdută contra Venusului, şi 3 titluri de campion cucerite cu „Negrii din Splai”(porecla echipei Venus) în anii 1937, 1939 şi 1940. În campionatul românesc Silviu Ploeşteanu a jucat 169 de meciuri marcând 46 de goluri. Şi la echipa Naţională a României Silviu Ploeşteanu a fost unul din jucătorii de bază, fiind selecţionat de 11 ori şi reuşind să înscrie un gol. După finalul celui de-al Doilea Război Mondial Silviu Ploeşteanu îşi pune ghetele în cui şi se dedică meseriei de antrenor, meserie în care va dovedi un talent remarcabil, impunându-se ca unul dintre cei mai buni antrenori români din istorie. În 1948 preia comanda echipei Steagul Roşu Braşov. La poalele Tâmpei, Silviu Ploeşteanu, va petrece 20 de ani ca antrenor al acestei echipe, ridicându-i pe „stegari” din Campionatul Regional până pe podiumul Diviziei A. În 1950 are loc promovarea în Dizivia B, în 1957 în Divizia în A, pentru ca în sezonul 1959-1960 „stegarii” să se lupte pentru adjudecarea primului titlu de campioni din istorie. Din păcate vor eşua în această luptă terminând sezonul pe locul 2 în spatele C.C.A-ului(actuala Steaua). Apogeul va fi atins în anul 1961 când Steagul, condus excelent de pe bancă de antrenorul Silviu Ploeşteanu, cucereşte Cupa Balcanică Intercluburi, devenind astfel prima echipă de club din România ce cucereşte un trofeu internaţional. Datorită performanţelor remarcabile obţinute cu echipa braşoveană, Silviu Ploeşteanu este numit şi antrenor la echipa Naţională a României, pe care o va califica la Jocurile Olimpice de la Tokio din 1964, unde obţine un onorabil loc 5. După aventura japoneză Silviu Ploeşteanu renunţă la Naţională pentru a se dedica exclusiv Steagului. „Stegarii” reprezentau una dintre cele mai în vogă echipe în acei ani, dar cum tot ce este frumos nu poate dura o eternitate, după alte câteva sezoane bune în campionat şi două semi-finale de Cupa României, vine sezonul 1967-1968 când Steagul termină pe ultima poziţie în campionat şi retrogradează. Silviu Ploeşteanu este demis imediat, total injust, uitându-se mult prea uşor tot ceea ce el a făcut în trecut pentru acest club. Şocul demiterii a fost mult prea mare, şi la puţin timp după această decizie pripită a conducerii echipei, la 13 aprilie 1969 Silviu Ploeşteanu moare, însă moştenirea pe care acesta a lăsat-o în urma sa, oraşului Braşov şi suporterilor „stegari”, este una ce îl face să intre în legendă. Astăzi, stadionul pe care F.C. Braşov îşi dispută meciurile de acasă îi poartă numele, acesta fiind un semn de apreciere pentru toţi cei 20 de ani petrecuţi la echipa pe care, cu multă răbdare şi atenţie,a transformat-o într-una dintre cele mai importante echipe de club din fotbalul românesc.

Despre artă

Pun pariu că în acest moment vă puneţi următoarea întrebare:”ăsta scrie şi despre artă?”. Da, mânca-v-aş gura, scriu şi despre artă. Când eram mai mic adoram pur şi simplu să desenez şi chiar să şi pictez. N-aveam talentul într-atât de dezvoltat încât să fac filme de animaţii, ci doar cât să reproduc pe foaie lumea mea, lucru ce pentru mine era suficient. Pierdeam ore întregi creionând orice îmi trecea prin minte. De la dinozauri până la soldaţi, de la castele până la oraşe ale viitorului inspirate din desenele The Jetsons (aşa cred că se scrie). Desenam în cameră, pe balcon printre murături (care pentru mine reprezentau o veritabilă sursă de inspiraţie la 8 ani), în faţa blocului. Desenam oriunde, oricând şi orice. Caiete întregi de dictando şi de matematică au căzut pradă virtuţilor mele artistice. Din păcate acum vreo 2 ani, într-un proces de curăţenie, am aruncat mare parte din respectivele caiete, însă, ceea ce a supravieţuit acelei „crime” împotriva amintirilor unei copilării artistice voi posta pe acest blog pentru că ar fi păcat să ţin doar pentru mine lumile create în acei ani. Din picturi nu prea voi avea ce să postez întru-cât unele din ele se află fie la sediul British Council din Braşov, fie în cancelaria şi pe holurile Şcolii Generale nr. 29, fie în colecţia personală a unor profesori de gimnaziu şi liceu (n-am vrut să para că-mi ridic singur statuie, dar se pare că mi-am ridicat o alee de statui). Ştiu că „operele” mele n-au ajuns chiar la Luvru, dar mă mulţumesc şi cu această faimă de pictor anonim de care mă bucur pe plan local. Chiar sunt curios să revăd ce-a putut să-mi coacă mintea în trecut. Dacă aş vedea acum acele picturi probabil ele mi-ar părea rudimentare, însă, eu fiind un sentimental incurabile (na că am recunoscut), mai mult ca sigur le voi privi cu sufletul şi mai deloc cu mintea pentru a „nu strivi corola de minuni a lumii” creată chiar de mine.
Ce îmi pare foarte rău este că în ziua de azi nu mai desenez deloc. Nu pentru că n-aş avea timp, timp ar fi slavă Domnului, dar îmi pare că am pierdut acea bucurie sinceră de a desena. Lumile pe care le-aş crea cu mâna şi sufletul meu ar fi puse în umbră de lumea televiziunii şi a internetului, lumi, în mare parte, fără un suflet al lor. Aşadar, ce rămâne de făcut? Să ma retrag în gloria ce i se cuvine unui artist anonim de talie locală? Sau să duc o ultimă bătălie, epică, între lumea mea şi a lor? Până a rezolva această dilemă de Hamlet modern vă las mai jos câteva frânturi dintr-o lume de mult apusă.

Adi Ilie deschide scorul contra Ungariei, fantastică reuşită


Acelaşi Adi Ilie marcând contra Columbiei la Coupe du Monde ’98


Golul lui Vascko contra Stelei din foarfecă


Dacă priviţi cu atenţie îl puteţi vedea pe Bogdan Stelea mestecând celebra sa gumă.


Generaţia de Aur


Aici deja deprindeam arta de a desena din diferite unghiuri fapt ce mi-a permis să vă ofer această „frescă” a meciului Petrolul – F.C. Braşov 0-1 din 2001.


România calificându-se pentru EURO 2000.


Această schiţă este de natură simbolistă, ea simbolizând faptul că majoritatea poliţistilor sunt aerieni.


Braşovul prin 21şiceva. Întreg Centrul Vechi s-ar afla pe o platformă d’asta plutitoare.