Despre artă

Pun pariu că în acest moment vă puneţi următoarea întrebare:”ăsta scrie şi despre artă?”. Da, mânca-v-aş gura, scriu şi despre artă. Când eram mai mic adoram pur şi simplu să desenez şi chiar să şi pictez. N-aveam talentul într-atât de dezvoltat încât să fac filme de animaţii, ci doar cât să reproduc pe foaie lumea mea, lucru ce pentru mine era suficient. Pierdeam ore întregi creionând orice îmi trecea prin minte. De la dinozauri până la soldaţi, de la castele până la oraşe ale viitorului inspirate din desenele The Jetsons (aşa cred că se scrie). Desenam în cameră, pe balcon printre murături (care pentru mine reprezentau o veritabilă sursă de inspiraţie la 8 ani), în faţa blocului. Desenam oriunde, oricând şi orice. Caiete întregi de dictando şi de matematică au căzut pradă virtuţilor mele artistice. Din păcate acum vreo 2 ani, într-un proces de curăţenie, am aruncat mare parte din respectivele caiete, însă, ceea ce a supravieţuit acelei „crime” împotriva amintirilor unei copilării artistice voi posta pe acest blog pentru că ar fi păcat să ţin doar pentru mine lumile create în acei ani. Din picturi nu prea voi avea ce să postez întru-cât unele din ele se află fie la sediul British Council din Braşov, fie în cancelaria şi pe holurile Şcolii Generale nr. 29, fie în colecţia personală a unor profesori de gimnaziu şi liceu (n-am vrut să para că-mi ridic singur statuie, dar se pare că mi-am ridicat o alee de statui). Ştiu că „operele” mele n-au ajuns chiar la Luvru, dar mă mulţumesc şi cu această faimă de pictor anonim de care mă bucur pe plan local. Chiar sunt curios să revăd ce-a putut să-mi coacă mintea în trecut. Dacă aş vedea acum acele picturi probabil ele mi-ar părea rudimentare, însă, eu fiind un sentimental incurabile (na că am recunoscut), mai mult ca sigur le voi privi cu sufletul şi mai deloc cu mintea pentru a „nu strivi corola de minuni a lumii” creată chiar de mine.
Ce îmi pare foarte rău este că în ziua de azi nu mai desenez deloc. Nu pentru că n-aş avea timp, timp ar fi slavă Domnului, dar îmi pare că am pierdut acea bucurie sinceră de a desena. Lumile pe care le-aş crea cu mâna şi sufletul meu ar fi puse în umbră de lumea televiziunii şi a internetului, lumi, în mare parte, fără un suflet al lor. Aşadar, ce rămâne de făcut? Să ma retrag în gloria ce i se cuvine unui artist anonim de talie locală? Sau să duc o ultimă bătălie, epică, între lumea mea şi a lor? Până a rezolva această dilemă de Hamlet modern vă las mai jos câteva frânturi dintr-o lume de mult apusă.

Adi Ilie deschide scorul contra Ungariei, fantastică reuşită


Acelaşi Adi Ilie marcând contra Columbiei la Coupe du Monde ’98


Golul lui Vascko contra Stelei din foarfecă


Dacă priviţi cu atenţie îl puteţi vedea pe Bogdan Stelea mestecând celebra sa gumă.


Generaţia de Aur


Aici deja deprindeam arta de a desena din diferite unghiuri fapt ce mi-a permis să vă ofer această „frescă” a meciului Petrolul – F.C. Braşov 0-1 din 2001.


România calificându-se pentru EURO 2000.


Această schiţă este de natură simbolistă, ea simbolizând faptul că majoritatea poliţistilor sunt aerieni.


Braşovul prin 21şiceva. Întreg Centrul Vechi s-ar afla pe o platformă d’asta plutitoare.

Anunțuri

1-0 cu Levante, felicitări "stegarilor"!

Meciul în sine a fost unul a agreabil, fără fragmentări excesive ale jocului, atacantul Sabrin Sburlea reuşind să aducă victoria pentru echipa braşoveană cu un gol marcat în minutul 80, beneficiind şi de o uşoară deviere a mingii de către un fundaş spaniol. Alte ocazii notabile din partea stegarilor ar mai fi şuturile din prima repriză expediate de Buga, din marginea careului şi apărat de portarul spaniol, al lui Hadnagy peste poartă şi şutul lui Paolo Adriano de la 20 de metri parat şi el de goalkeeper-ul advers. Din a doua repriză reţinem şutul slab al lui Roman şi foarfeca lui Dedu, ambele execuţii fiind reţinute cu siguranţă de acelaşi portar spaniol. De remarcat reflexul de senzaţie al lui Bogdan Stelea la o acţiune fulger a spaniolilor, din debutul primei reprize, încheiată cu un şut violent din 6-7 metri respins de Stelea, care dovedeşte, încă o dată că pasiunea pentru fotbal nu are vârstă.
Următorul meci de pregătire al „stegarilor” va avea loc joi, contra polonezilor de la Wisla Cracovia.Mult succes băieţilor şi pentru acest meci!
Mai jos aveţi golul înscris de Sburlea în acest amical precum şi prima reuşită al lui Cristescu din meciul cu F.C. Zurich.

Un ganez la poalele Tâmpei

Vreau să vă spun povestea unui mare om, care s-a făcut iubit de oameni chiar şi la mii de kilometrii depărtare de locul său natal.
Povestea începe acum 9 ani când Ibrahim Dossey venea pentru prima dată în România şi semna cu echipa F.C. Braşov. Începutul a fost anevoios, ca orice început de altfel, şi toţi îl priveau ca fiind doar „pata de culoare” a echipei şi nimic mai mult. În primăvara lui 2001 venise timpul ca acea „pată de culoare” să se întindă, la propriu (!), căci nu vă vine să credeţi de ce era în stare acest portar să facă. Putea să zboare, din bară-n bară, de pe linia porţii la vinclu. Prima dată când l-am văzut apărând a fost în acea primăvară contra celor de la Gaz Metan Mediaş. Am stat la tribuna I cu taică-miu şi eram fascinat de acest portar. În primul rând pentru că era prima dată când vedeam un om de altă culoare şi în al doilea rând priveam cu admiraţie mingile pe care el le degaja foarte înalt. Ibrahim Dossey i-a cucerit pe toţi prin paradele sale şi stegarii au câştigat cu 2-0, iar a doua zi nu se vorbea decât de „africanul, ăla, de la Steagu’ din poartă”. Meciurile treceau şi Dossey nu contenea să ne uimească cu veritabilele sale „zboruri”. Şi vine o zi mohorâtă de aprilie 2001, când, sub Tâmpa, poposesc cei de la F.C.M. Bacău. Cu o victorie în acest meci braşovenii ar fi făcut un pas important spre Cupa U.E.F.A. după o aşteptare de 27 de ani. Dar spectatorii de pe stadionul, pe atunci, Tineretului, privesc înmărmuriţi cum fotbaliştii braşoveni se calcă pe picioare pur şi simplu în careul moldovenilor, refuzând practic să marcheze. Dar şi mai mare le este stupefacţia când îi văd pe băcăuani scăpaţi în atacuri supranumerice spre poarta stegară, dar incapabili să înscrie. De ce? Răspunsul este Ibrahim Dossey! Termenul ” a lăsa bariera peste poartă” nu căpătase niciodată mai multă însemnatate. Băcăuanii sunt pe culmile disperării, suporterii braşoveni sunt încercaţi de stări ce îmbină nervii şi sentimentul de trădare cu optimismul pe care Ibrahim Dossey îl împărtăşea fără rezerve. Când meciul atingea deja cote paroxistice, intră în teren Sandu Andraşi, un alt mare stegar, care vine în ajutorul greu încercatului portar ganez, ornamentând „coliva moldovenească” cu două „boabe” de toată frumuseţea. Meciul acesta a însemnat permisul de acces pentru Ibrahim Dossey în galeria marilor portari ai acestei echipe alături de Constantin Ghiţă, Stere Adamache (Dumnezeu să-i odihnească) şi Andrei Şanta. Cum ajungi un om cu adevărat mare şi iubit de toţi cei din jurul tău? Netrădându-i pe cei care-şi pun speranţe în tine. Dossey asta a făcut, iar faptul că noi, suporterii braşoveni, îl vom iubi toată viaţa noastră şi mereu îi vom cinsti memoria aşa cum se cuvine este, cred eu, o dovadă în plus a faptului că el a fost cu adevărat unul dintre noi! Pe 9 decembrie 2008 a plecat din această lume, lăsând în urma sa, pentru poporul său, medalia de bronz cucerită în 1992 la Jocurile Olimpice cu Naţionala ţării sale, iar pentru noi, nişte străini pe care i-a cunoscut într-un oraş aflat la poalele unui munte, a lăsat amintirea unui om integru, de mare caracter şi de un altruism ieşit din comun. Acest OM a fost mai român decât mulţi dintre românii noştri…
Dumnezeu să te odihnească în pace!

Noi şi restu’ lumii…

Este ceva ce mă enervează foarte tare, şi anume faptul că noi, românii, simţim parcă o nevoie, de fapt o simţim ca pe o datorie să apreciem ceea ce fac străinii. Să le apreciem istoria, să le apreciem cultura şi tradiţiile. Bineînţeles că facem toate astea desconsiderând propria noastră istorie şi propriile noastre valori. Ne place mai mult ce fac ăia „de afară”, ne plac mai mult oraşele lor, ne place mai mult cum arată drapelul lor, e mai stilizat, e mai trendi decât al nostru. Ca să n-o mai lălăiesc atât vreau să spun că efectiv mă disperaţi pupincuriştilor! De unde şi până unde atâtă ignoranţă şi dispreţ faţă de propria voastră ţară? Bunici sau străbunici de-ai voştri au murit pentru pământul ăsta pentru că-l iubeau, pentru că era singurul lucru despre care ştiau sigur că le aparţine cu adevărat, că este al lor. Voi, cei care vă dispreţuiţi propria ţară, ce puteţi spune că vă aparţine cu adevărat? Cum vă permiteţi voi să afirmaţi că „România e de căcat!”? Ce vă dă dreptul să afirmaţi aşa ceva? Democraţia? Deschiderea voastră spre Occident? Ţara asta nu are nimic urât dragii moşului, ţineţi minte asta, problema sunteţi voi!

2-1 cu campionii Elveţiei, deloc rău!

Scorul ăsta de 2-1 mă duce mereu cu gândul la o caniculară zi de august din 2007, când, la margine de Bucureşti, stegarii mei învingeau pe Inter Gaz cu scorul de 2-1 Cristescu marcând atunci un gol de-a dreptul fantastic. Acelaşi Marian Cristescu a adus şi astăzi victoria stegarilor în amicalul jucat în Spania contra liderului la zi din campionatul elveţian, F.C. Zurich, marcând ambele goluri pentru Braşov. Habar n-am cum s-au marcat golurile, însă sunt sigur că au fost frumoase, pentru că orice gol care te face fericit este un gol frumos. Marian Cristescu este unul dintre acei jucători pentru care chiar merită să mergi pe stadion, se vede că pune suflet pentru echipă, chiar dacă el nu este braşovean, se vede că pune interesul echipei mai presus de interesul personal. Îmi vin acum în minte două momente care m-au făcut să-l includ pe Marian Cristescu în panoplia stegarilor adevăraţi. Primul este finalul unui meci din sezonul trecut câştigat cu 1-0 contra Petrolului din Ploieşti. La finalul respectivului meci, Cristescu este sus pe gardul din faţa peluzei cântând laolaltă cu suporterii. Cel de-al doilea moment este meciul din Cupa României de sezonul trecut cu Oţelul Galaţi disputat chiar în ziua de Sfântul Nicolae la Ploieşti. În acel meci Cristescu a dat startul cursei de urmărire, înscriind cu capul dintr-un corner. În cele din urmă s-a ajuns la penalty-uri. Şansa calificării Braşovului în sferturile de finală stă în bocancul drept al lui Cristescu, dar şutul lui este parat de portarul gălăţean. Expresia de pe faţa lu Cristescu după acea ratare se putea traduce în ceva de genul: „Am belit-o! Şi asta din cauza mea!” Din fericire Nae a salvat penalty-ul decisiv şi ne-am calificat mai departe. Pe gardul stadionului „Astra” din Ploieşti, era un adevărat carnaval al bucuriei. Jucători şi suporteri laolaltă printre care şi Marian Cristescu cu ochii în lacrimi. N-o să uit în viaţa mea acel moment. Eu mă sprijineam pe un picior, în pragul unei comoţii şi îi priveam pe jucători. Când l-am văzut pe Cristescu tot ce-am mai putut face a fost să zâmbesc şi să dau din cap. Îmi place să cred că Marian Cristescu mi-a întors gestul din acea seară de la Ploieşti când a „dat din cap” în minge pentru a deschide scorul contra lui Dinamo.
Aşadar, Marian Cristescu, jucătorul cu numărul 18 de la Steagul, cel de care, noi, suporterii, ne legăm mari speranţe în acest retur de sezon. Începutul este cât se poate promiţător, nu rămâne decât să confirme forma bună în care se află, atât el dar şi echipa, şi în meciurile următoare.
Mult succes stegarilor în meciul de marţi contra celor de la Levante!