Make Piaţa Sfatului green again

Ar trebui să-l găsim pe vizionarul care a decis că copacii trebuiau să dispară din Piaţa Sfatului şi să-i dăm două palme peste botic.

sursa foto

Care a fost raţionamentul? S-au unit Cadoul Primăverii, Internaţional, Merceria şi ce-o mai fost pe-acolo într-un grup de lobby pe lângă Comitetul Judeţean de Partid pentru că pomii ăia, când înfloreau, le mascau firma şi scădeau vânzările din cauza asta?

„Am decis să deplantăm copacii pentru că…”? Pentru că de ce?!? E patru dimineaţa şi nu pot dormi fiindcă nu ştiu motivaţia. E ca şi cum ai primi un carton cu nişte mici graşi şi zemoşi care fac cu ochiul muştarului, dar tu îi spui chelnerului să ducă muştarul înapoi. De ce? DE CE?!?

De prost, bat pariu.

Reclame

Cum ar putea George Scripcaru să-mi recâştige respectul (ACTUALIZAT)

Actualul primar al Braşovului, George Scripcaru, analizat strict din punct de vedere al numerelor, este deja o personalitate istorică a oraşului. Tipul este unul dintre cei şapte primari din istoria Braşovului (calculată din anul 1360) care au fost în funcţie minim zece ani la rând, urmând la ca la finalul celui de-al patrulea mandat, în 2020, să ocupe locul patru în clasamentul general, cu şaişpe ani la rând de „domnie”.

1. Georg Franz Clompe (1799 – 1822) – 23 de ani

2. Luckas Hirscher (1571 – 1589) – 18 ani

3. Franz Brenner von Brennerber (1879 – 1896) – 17 ani

4. George Scripcaru (2004 – 2020) – 16 ani

5. Franz Hiemesch (1898 – 1911) – 13 ani

6. Lucas Hirscher (1528 – 1539) – 11 ani

7. Andreas Tartler (1758 – 1769) – 11 ani

Practic, George Scripcaru este cel mai longeviv primar al Braşovului din ultimii 105 ani, precum şi cel mai longeviv primar român din istoria oraşului. Asta-i viaţa, domnule Ghişe.

Dacă a rămas în funcţie atâţia ani prin vot democratic, atunci cu siguranţă că există o mulţime de realizări care să-l recomande. Doar că, dincolo de astea, există şi fotografiile cu el încătuşat, pus sub acuzare şi cercetat pentru diverse fapte de corupţie şi, mai presus de toate, sintagma „şi ce dacă a furat, măcar a şi făcut ceva”, care încapsulează atât decăderea morală cât şi satisfacţia transformării zonele dintre blocuri în locuri de parcări şi de joacă, a străzilor în străzi.

„Primăria sunt eu şi eu sunt Primăria” pare a fi noul motto, ori suprapunerea unei persoane cu funcţia unei instituţii va face ca instituţia să fie şubredă după despărţirea de acea persoană. Şi nu-i vorba aici că respectivul a stat prea mulţi ani în acea funcţie, ci de felul în care a meşterit timpul acela – să creeze o instituţie puternică, sau să-şi creeze propriul spate?

Deci, după ce George Scripcaru nu va mai fi primar şi îşi va publica autobiografia (ţinând cont de dimensiunea sa istorică prin cele schiţate, o astfel de carte e necesară), aş vrea să citesc în cartea aia cum pleca din Primărie la ore târzii în noapte, dându-i bineţe portarului nea Costică care dormea cu capul pe măsuţa gheretei. Apoi, cum se urca în Loganul Primăriei singur, pentru că pe nea Vasile şoferul l-a trimis acasă de la ora patru, „pentru că eu s-o stau până mai târziu şi azi”, şi conducea anonim pe străzile aprinse de felinare, cu geamul uşor lăsat, ca să audă oraşul. Şi cum după un timp mereu ajungea sus la Belvedere, într-una din parcări, oprea motorul şi se sprijinea de capota maşinii admirând luminiţele care clipoceau peste oraş şi sunetele acestuia. Şi stătea aşa o vreme, trăgând dintr-un cui şi-şi zicea în sine că tot ce a făcut, toate combinaţiile, că i-au ieşit s-au nu, că le-a făcut pe toate cu gândul la oraş şi pentru cetăţenii săi.

Niciodată. Auzi la el, că îi rezolvă, le face, că le drege. Jet, jegosule.

Braşov 1916, un secol după

Dezastrul primelor şase luni ale României în Primul Război Mondial este reflectat extrem de sugestiv prin absenţa fotografiilor cu intrarea Armatei Regale Române în Braşov. Vorbim aici de primul mare oraş cucerit în timpul campaniei de eliberare a românilor din Transilvania şi încă n-am văzut, nici la Muzeul Judeţean de Istorie Braşov, nici la Muzeul Militar Naţional Bucureşti, vreo fotografie cu momentul în care trupele Regimentului 6 Infanterie „Mihai Viteazul”, comandat de Mihail Darvari, intră în oraş la ora 17 în ziua de 29 august, nici cum voluntarul braşovean din acel regiment, Florică Mănciulescu (absolventul Medicinei din Paris), a arborat tricolorul românesc pe faţada Casinei sau pe cea a Liceului „Andrei Şaguna”. Cum să zic, sunt două evenimente al căror album foto abia aştepţi să-l răsfoieşti, doar că ia-l de unde nu-i.

Avem însă fotografiată faţa unui soldat român din Regimentul 24 „Tecuci”, răpus împreună cu camarazii săi în dimineaţa zilei de 8 octombrie 1916. Compania lor, în jur de 250 de oameni, avea rolul de a apăra flancul drept al Gării Bartolomeu, folosind drept fortificație o tranșee improvizată în fața liniei ferate. Retragerea forțată de luptele din cursul nopții a unei jumătate de companii, condusă de căpitanul Sava Cristescu, care avea rolul de a apăra flancul stâng, a oferit trupelor imperiale germane și austro-ungare posibilitatea de a-i lovi decisiv pe cei din Regimentul 24, neanunţaţi de retragerea camarazilor.

Pe locul monumentului din Bartolomeu au fost îngropaţi şi soldaţi ai altor regimente româneşti care au participat în zilele de 7-8 octombrie la Bătălia Braşovului și care au murit în varii locuri din oraș sau împrejurimi – inclusiv din Regimentul 6, care cu 40 de zile mai înainte intrase primul în oraş. 5 ofițeri au murit și 19 au fost răniți (din cei 32 ai Regimentului 6 „Mihai Viteazul”), iar 1145 de soldați au murit și au fost răniți (din totalul de 2212).

Casa Parohială a Bisericii Sfântul Bartolomeu, puțin mai sus de „Tranșeea Morții”, chiar la începutul Străzii Lungi.

Sursele istorice românești (Constantin Kirițescu, Ioan Vlad) au crezut că sună mai bine să povestească momentul Bartolomeu ca pe o Mioriță a războiului, în care soldați care-și consumaseră cu o seară înainte toată muniția și-au așteptat tragicul sfârșit într-o tranșee improvizată la marginea unei linii ferate.

De fapt, deși depășiți din punct de vedere tehnic, tactic și numeric, soldații români care aveau misiunea să asigure retragerea trupelor în trecătorilor Carpaților și de a evita încercuirea Armatei a II-a Române au opus o rezistență acerbă în luptele de la Bartolomeu de acum o sută de ani, chiar și în dimineața atacului decisiv, din 8 octombrie. Atât sursele germane cât și cele maghiare menționează focul intens recepționat din partea soldaților aflați în tranșeea din fața liniei ferate și curajul cu care soldații români au luptat în Bătălia Brașovului.

„Eu doar am apărat pământul meu natal”

Asta n-a zis-o brașoveanul Florică Mănciulescu din Regimentul 6 „Mihai Viteazul”, cum poate te așteptai, ci brașoveanul Benedek Mihály, din Brigada 200 Honvéd a Armatei Imperiale Austro-Ungare.

Mihály-baci era pe front din 1914, de când plecase cu Regimentul 24 Honvéd „Brassó” (Braşov) în Galiția, sudul actualei Polonii și vestul actualei Ucraine. Cu aproape o lună în urmă împlinise 27 de ani, iar Bătălia Brașovului i-a prilejuit prima reîntoarcere acasă după doi ani de război. Acasă. Înțelegi cum liniile dintre aia buni și ăia răi, dintre ai noștri și ai lor devin neclare?

Acum era sergent în Regimentul 301 sau 302 al Brigăzii 200 și printre norii groși de fum rămași în urma obuzelor și ignorând duhorea morții vedea de acolo, din Bartolomeu, Tâmpa îmbrăcată a toamnă și era aproape acasă. De cealaltă parte, poate chiar în acea tranșee improvizată în fața liniei ferate stătea culcat și-și număra cu înfrigurare gloanțele rămase Florică Mănciulescu. Ce departe erau acum cafenelele Parisului şi ce secol parcă trecuse de la cele 40 de zile de când ajunsese şi el acasă.

DUPĂ CE FUMUL SE RIDICĂ

Cred că dacă fantomele trecutului, fie ele românești sau germano-austro-ungare, chiar s-ar reîntoarce, s-ar alia și-ar porni o nouă Bătălie a Brașovului, doar pentru a scăpa orașul de ghivecele astea hidoase.

AZI

Unii au murit și ucis pentru un ideal național, unii pentru a ajunge din nou acasă. Brașov 1916 nu e despre învingători, învinși, buni, răi, români, unguri sau germani. Ar trebui să fie în primul rând despre oraș, un oraș în care de secole au trăit în bună armonie trei naționalități, numai nebunia Primului Război Mondial având puterea de a o perturba, punându-i față-n față pe cei care cu poate puțin timp în urmă erau încântați de aceeași muzică la Coroană sau savurau aceeași bere Czell la Transilvania.

Azi, extremismul de orice fel nu trebuie să aibă loc pe străzile orașului. Să nu-i ucidem încă o dată cu aceleași vechi idei pe cei care au murit deja din cauza lor.

Surse: Ioan Vlad, „Braşovul şi Marea Unire”, ed. „Dacia Europa Nova”, 1996 și ziarul Hétfalu din 10 mai 2012.

P.S. În 1965, Balogh Mihály, 21 de ani la vremea Bătăliei Brașovului și veteran al frontului din Galiția, s-a numărat printre puținii opozanți ai noului plan de sistematizare propus pentru zona Bartolomeu, care avea în vederea deshumarea cimitirului și mutarea într-o locație nouă. Osemintele au fost în cele din urmă mutate în Șprenghi, căci ce influneță putea să aibă un zidar ungur? Dar poate că măcar existența și în prezent a monumentului exact pe locul celui mai sângeros moment al bătăliei i se datorează și lui Mihály baci junior.

Din 27 aprilie, primăvara trecută

Jură-te că nu ţi-era dor de nişte Braşov văzut prin ochii mei?! Atunci, poftim, uite nişte Braşov din primăvara trecută, când copacii şi blocurile înfloreau.

Doar pe mine mă exasperează diferenţierea asta în oraşul vechi şi cel nou? Mă rog, nou – care nu-i în centrul istoric, că şi prin oraşul ăsta nou îs case vechi şi poate oameni şi mai vechi. Adică, cred că cel mai mult mă exasperează că-n toate pliantele şi clipurile turistice despre Braşov vezi numai oraşul vechi. De parcă atunci când vin turiştii la noi în oraş simţim nevoia să ne cerem scuze că trebuie să treacă mai întâi prin Craiter sau Steagu’, înainte de a se selfui în Piaţa Sfatului.

Că cerul de deasupra oraşului nou zici că-i plin de capcane pentru drone. Că-i urât, că nu-i estetic, nu-i occidental, e comunist, e gri, e Braşov. Bine-aţi venit! Şi nu te judec. N-ai monumente istorice pe care să le pozezi. Ori pentru că suntem prea băieţi şi n-o ardem cu capcane turistice, ori suntem prea fraieri şi ar trebui s-o facem. Nu-i treabă uşoară asta cu moralitatea.

Ştiu, te-ai gândit că scena asta ai văzut-o şi la tine în oraş. Sau în alt oraş. Sau în fiecare oraş. Dar bat pariu c-o dai 50-50 ca să gineşti care-i portul Boston şi care-i New York. Aşa că lasă figurile. Oamenii fac locul.

Oamenii şi munţii. Mai ales munţii.

 

Câteva idei pentru revigorarea Braşovului

Un parc, câteva monumente care să marcheze momente faine ale oraşului şi să prindă turiştii să-şi dea check-in, plus nişte recondiţionări ale fostelor hale industriale şi capele.

E trist, într-adevăr, ca Braşovul să nu aibă un aeroport. Dar a-l face acum e ca şi acum te-ai apuca de facultate după douăzeci de ani în care ai trăit în peşteră – dă bine pe hârtie, dar n-ar avea o prea mare utilitate. Bucureştii, Sibiul şi Târgu Mureş ne înconjoară, iar tristeţe mai mare ca pe aeroportul internaţional din Tg. Mureş n-am întâlnit niciunde: 0 cursă WizAir pe toată pista şi sentimentul de aterizat „in the middle of nowhere”. Lipsea doar căţelul Courage să-şi iţească mutra speriată de după colţul terminalului.

Faptul că ar fi un aeroport făcut de-o gaşcă de incompetenţi reise din infinitul du-te vino al funcţiei unui viitor aeroport: ba că-l fac băieţii internaţional, ba pentru avioane de mici dimensiuni, ba de marfă, ba iar internaţional.

Aşa că vreau să înşir aici nişte lucruri ce s-ar putea face în viitorul apropiat şi care nu le-ar solicita mai-marilor oraşului prea mult consistenţa gândirii.

  1. Muzeu al Aviaţiei sau Braşov Aero-Space Museum (BASM) – pentru că m-au molipsit americanii cu fetişul lor pentru acronime. Spaţiul deja există – hanagarul fostei Uzine IAR, iar zona Coresi, dacă se va dezvolta aşa cum se tot promovează, ar beneficia de prezenţa unui astfel de muzeu. Făcut şi aprovizionat cum trebuie, cu modele de avioane care chiar să atragă turiştii, nu doar planoare pentru umplut spaţiul, muzeul ăsta ar fi primul pas în extinderea culturii dincolo de centrul vechi. Oricum aproape toate muzeele din centru par în moarte clinică, poate o concurenţă în plus şi un exemplu de „aşa da” le-ar fi benefice.

  2. Că tot veni vorba de aceste muzee, de ce naiba nu văd niciodată pe panourile publicitare care spamează Calea Bucureşti promovate expoziţiile muzeelor din centru vechi? Încă aflu că Junii urmează să coboare în cetate, iar iarna, în apropierea Crăciunului acele panouri încă anunţă că pe 6 decembrie vor fi aprinse luminile bradului din Piaţa Sfatului. Muzeele braşovene au nevoie de ceva mai mult decât de nişte postări când şi când pe Facebook. Ştiu că situaţia nu e uşoară, dar arătaţi măcar că vă zbateţi nu doar ca să existaţi.

  3. În afară de Tâmpa şi eventual Biserica Neagră, nu sunt aşa de multe lucruri cu care să te pozezi prin oraş şi să ştii instant că „asta-i făcută-n Braşov!”. De statui sau alt gen de astfel de momumente nici nu poate fi vorba. Personal, n-am văzut niciodată vreo poză cu cineva lângă statuia lui Mureşanu de lângă Dramatic, iar alte statui nu prea există. Să zicem c-ar mai fi cea a lui Honterus care-i ofertantă din punct de vedere vizual, iar aici chiar tragem linie! Ar fi mişto reconstituirea porţii dinspre Primărie a fostului stadion care a existat cândva pe suprafaţa actualului parc central, să le dai ocazia turiştilor să se pozeze în draci cum scot un gol. Şi, de asemenea, să spui o poveste frumoasă, a singurei echipe braşovene care a câştigat un titlu naţional la fotbal şi care a provocat primul pitch-invasion din istoria fotbalului românesc. Că da, când Colţea a înscris golul victoriei în minutul 87, fanii braşoveni au intrat pe teren de bucurie şi nu s-au mai dat duşi. Băieţi la papion şi dame cu umbrele care să le apere de soarele de iulie, dă-ţi seama.

  4. Transformarea capelei de lângă Dramatic în ceva spaţiu pentru artiştii locali. Studio de înregistrări, sau ceva de genul, nu ştiu.

Ăsta-i un exemplu de la engleji, unde o fostă biserică e acum studio pentru înregistrat orchestre întregi. Dar na, la ei nu prea sunt nebuni care să delireze că Colectivul s-a întâmplat din cauza rock-ului satanist. Însă, dacă vrei să faci lucruri bune, trebuie nişte cojones şi miserupism faţă de ce-ar zice fundamentaliştii. Capela aia e lângă Dramatic, s-ar putea realiza o chestie în parteneriat cu teatrul. Doar fac brainstorming, nu mă pricep la chestiile astea.

       5. RAT-ul să-mi permită să-mi achit biletul prin SMS, aşa se reduc tentativele de omor la adresa controlorilor care te întreabă de bilet după ce toate casele s-au închis sau încă nu s-au deschis, şi li se taie şi blatiştilor orice alibi. Asta dacă nu cumva le convine ca mai degrabă să dea o amendă decât să încaseze zece bilete prin SMS.