De la legile lui Dragomir, la legile PSD, la a fi ce vrem să fim

Când legea 4, sau legea Dragomir, pentru prevenirea şi combatarea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive a intrat în vigoare în 2008, o bună parte a populaţiei României spunea „lasă-i, că aşa merită”.

Cei care meritau efectele acelei legi erau ultraşii, golanii şi drogaţii ăia.

„Lasă-i, că aşa merită”, pentru că abuzurile din acea lege nu-i priveau pe ei. Că umbrela sau chiar şi un nenorocit de baston pentru mers erau considerate obiecte contondente şi păstrate la poarta stadionului nu-i interesa. „Să-şi ia o pelerină, dacă nu le convine. Sau să stea acasă”.

„Lasă-i, că aşa merită”, pentru că nu trebuiau să stea să negocieze cu jandarmii de ce „Basarabia Pământ Românesc” scris pe un tricolor sau o pânză albă nu instigă la „ură naţională, rasială, de clasă ori religioasă, la discriminări de orice fel şi la violenţă”

„Lasă-i, că aşa merită” am tot auzit şi citit până am devenit jenat să spun cuiva că mă identific cu ultraşii ăia şi că-mi place să merg la meci nu doar ca să văd fotbalul ci să-l şi simt, altfel decât „ăia în Anglia care…” nu şi-au luat omorul într-un camion de jandarmerie pentru mesaje anti-patroni sau manageri de club afişate pe stadion, cum un Dragomir = PCR afişat la noi într-un anonim meci de divizia B îţi asigura. „Libertate pentru suporteri”, se striga meci de meci pe stadioane. „Ce libertate le trebuie, n-au destulă?”

Vedeţi voi, vorbim astăzi despre o Românie tot mai mult ruptă-n două, despre nişte noi şi nişte ei cum vorbeam eu cu ultraşii mei acum zece ani, când ne uitam la ce se petrecea în lumea noastră – în bula noastră, că tot e la modă termenul – şi strigam că e nedrept şi că dacă e să rămânem ca societate pasivi la toate acestea, atunci calea spre alte abuzuri, mult mai vaste, este larg deschisă.

„Lasă-i, că aşa merită”, sunt doar ofticaţi că nu mai pot aprinde torţe pe stadioane. Am aprins torţe şi fumigene şi după aceea, chiar dacă riscam ani de puşcărie, pentru că ştim şi partea a doua din celebrul „capul plecat, sabia nu-l taie”. Ne-am adaptat şi am continuat să fim ceea ce voiam să fim – liberi, chiar dacă într-un fel era ilegal.

Pe parcurs, ne-au făcut tot mai mult să credem că în România există noi, cei care trăim într-un bloc comunist, şi ei, care de asemenea trăiesc într-un bloc comunist. Însă noi şi ei suntem ăştia toţi, ultraşii, corporatiştii, ţăranii, suntem ăia de care le-au spus mamele lor să se ferească ălora care cred că Casa Poporului e totuna cu blocurile de pe Vişinului 18.

„Să ai grijă, mamă, cu golanii şi drogaţii, cu ăia care vor să fure ţara, cu beţivii”. Dar proştii nu şi-au ascultat mamele.

Libertatea nu se dă, se ia. Vorbesc aici de o viaţă liberă de grija că aleşii ţării vor lucra în detrimentul cetăţenilor şi a României, de libertatea de a-mi trăi viaţa ca român în România şi nu în altă parte doar pentru că am dreptul să plec dacă nu-mi convine, de o viaţă liberă de frica că viitorii mei copii vor creşte într-o ţară bolnavă moral. Libertatea să văd uimirea şi zâmbetul de pe chipul unui copil care se uită la torţa ce luminează totul în jurul său.

Reclame

Ziua Armatei Române, de ce 25 octombrie

Pe 25 octombrie a fost eliberat Careiul, ultimul petec românesc aflat sub stăpânirea hortyştilor.

Aşa cum după WW2 ziua de 23 august a fost instaurată de comunişti ca zi naţională (a ţinut până în 1989), aşa şi 25 octombrie a fost stabilită de acelaşi grup de băjeţi şi fete ca ziua armatei.

Nu mă-nţelege greşit, este o dată care merită amintită şi celebrată – cea la care armata refăcea Ardealul ciuntit în 1940 – însă mi se pare prea mult să fie decretată drept ziua armatei, adică cea mai cea zi a întregii armate române.

Nuş, dar mi se pare o dată aleasă prea propagandistic. De ce n-ar fi fost 22 iunie aleasă ziua armatei, după loviluţia din 1989? Soldaţii români vorbesc în memoriile lor despre sentimentul înălţător pe care l-au avut la traversarea Prutului. După retragerile din 1940 percepute de ei drept ruşinoase, momentul 22 iunie a constituit pentru întraga armată română redobândirea onoarei terfelite.

OK, bun, eram aliaţi cu nemţii şi acum fiind membrii NATO poate dădea prost la CV data aceea.

16 iulie, anyone? Este data la care trupele române au început traversarea Dunării în 1877 pentru a le veni în ajutor ruşilor băgaţi la colţ de otomani.

După acea traversare, soldaţii români conduşi de Carol I au continuat să lupte pe frontul bulgăresc şi să parafeze independenţa de stat a României ca nişte bărbaţi adevăraţi. Sau, no, dacă ne place toamna, 8 octombrie (1878), data paradei trupelor române învingătoare în războiul de independenţă.

Din nou, n-am paranoii din astea cu ştergerea memoriei comuniste şi altea alea. 25 octombrie este orice altceva doar despre comunism nu, evident, însă bulangii ăia au încercat să acapareze data şi astfel să facă alte momente să pară mai minionice. Ba chiar pe unele să le şteargă de tot din memorie (22 iunie).

Nici după 1 decembrie nu mă omor prea tare. E faină tare seminificaţia zilei – toţi românii uniţi, în sfârşit, sub acelaşi steag – însă mi se pare că reduce importanţa lui 24 ianuarie (Ţara Românească şi Moldova), 27 martie (Basarabia) şi 28 noiembrie (Bucovina).

De bună seama, ziua proclamării independenţei trebuia să fi fost reinstaurată ca zi naţională a ţării (10 mai).

Ce vreau să zic e că ar fi fost necesare nişte data care să rezoneze la nivel naţional, nu doar unele de importanţă regională.

 

Gazeta Sporturilor chiar e hârtie pentru împachetat peştele şi chiar mai mult

Aparent e ceva conflict între GSP şi antrenorul Naţionalei României, Christoph Daum. Sau cel puţin asta înţeleg din tirada de aici a unui fost jurnalist al ziarului.

Dl. Daum a spus într-o conferinţă de presă că Gazeta Sporturilor este un ziar „bun să împachetezi peştele în el”, iar acest lucru l-a lovit direct în mândrie, suflet şi boaşe pe Daniel Nanu, fost jurnalist al cotidianului.

Nu pot să înţeleg de ce dl. Nanu s-a atacat aşa, dat fiind că Gazeta Sporturilor chiar e hârtie pentru împachetat peştele.

Luând din raft ediţia de miercuri a Gazetei Sporturilor în timp ce aşteptam la coadă în Carrefour, am văzut pe prima pagina, pe nenenorocita de primă pagină!!!, o poză mare din meciul Viitorul Constanţa – FC Voluntari încheiat 0-0.

Răsfoind mai departe ziarul, constat că 16 din cele 18 pagini sunt despre fotbal, predominant Liga 1 (mai nimic despre Ligile a 4-a şi a 3-a unde chiar se întâmplă lucruri interesante şi de interes pentru marile oraşe). Pe două pagini, în rubrica Omnisport, erau consemnate nişte evenimente din alte sporturi, apoi pe ultima pagină era Becali, sau ceva de genul.

Am pus ziarul la loc în raft pentru că nu prea mănânc peşte şi am deja destulă hârtie igienică acasă.

 

Vreau mai mult verde în Braşov

Aproape zilnic cutreier străzile oraşului ăsta şi văd chestii, ştii? Acolo o groapă perfect pătrată, exact în parcarea prin care trec atâtea maşini, acolo lipsa unei trecerei de pietoni, de tre’ să ocoleşti inutil, acolo nişte felinare stricate care fac orice film de groază să pară o comedie romantică.

Zic acuma de lucrurile astea simple, las SF-urile pentru altă postare.

Tot în lucrurile astea simple intră şi lipsa copacilor de pe marginea unor trotuare şi din pieţele publice. Când meri pe jos prin caniculă, te uiţi şi ţi se pare o idee splendidă să sacrifici un loc de parcare pentru un copac.

Ştiu că statisticile dau Braşovul ca fiind oraşul cu cei mai mulţi metri pătraţi de spaţiu verde pe cap de locuitor. Irelevant. Copacii care să oxigeneze oraşul şi minţile cetăţenilor sunt necesari ÎN oraş. Că-i vezi în departare pe munţii din jur nu face decât să te oftice mai tare.

Copacii ăştia ar trebui să existe şi-n Piaţa Sfatului şi în Piaţa Unirii. Şi n-ar fi o idee tocmai rea să se mai renunţe naibii la nişte terase pe Republicii, să li se mai limiteze şi spaţiul de extindere, şi să avem măcar din 20 în 20 de metri nişte copaci de la Modarom până-n Piaţa Sfatului.

Republicii, pe timpul verii, este cea mai de rahat stradă din oraşul ăsta.

Pizdificarea Junilor

Să ţii zilele Braşovului în mijlocul iernii din primăvară mi se pare cea mai braşoveană chestie. Doar că speriaţii din Consiliul Director al Uniunii Junilor din Şcheii Braşovului şi Braşovechi au votat în unanimitate pentru amânarea coborârii în Cetate, iar odată cu treaba asta s-au amânat şi zilele Braşovului – un eveniment care practic stă în momentul Junilor, restul chestiilor care se întâmplă atunci nefiind mult diferite faţă de orice bairam orăşenesc.

În primul rând, sunt dezamăgit de faptul că o organizaţie precum Junii are ceva se numeşte consiliu director.  M-aş fi aştept ca şefii de cete să fie întruniţi în Ceata Supremă sau ceva de genul. Consiliu Director te face să crezi că ai de-a face cu o organizaţie al cărei eveniment este televizat anual la nivel naţional (bine, aici e şi lipsa de iniţiativă a presarilor locali) şi dat şi live pe internet, să vadă şi ăia din alte ţări care-i mersu’. Nu-i cazul, consiliul director al Junilor fiind doar nişte oameni întruniţi sub o egidă corporate, dar fără apucăturile de rigoare, şi care se sperie de nişte zăpadă şi mută tradiţia în zile mai călde.

Mbă, aia e, eu-s dezamăgit de atitudinea asta. Credeam că Junii sunt printre singurele instituţii din oraşul ăsta cu boaşe de cremene, dar aparent sunt şi ei doar nişte comozi ca majoritatea.

P.S. Vremea asta era un moment perfect pentru a se studia la rece popularitatea Junilor.