Despre filmul „Braşov 1987 – Doi ani prea devreme”

Filmul Braşov 1987 – Doi ani prea devreme a reuşit să transforme cea mai spectaculoasă mişcare socială din România anilor 1980 în cel mai tern lucru.

Singurul motor al filmului Braşov 1987… sunt declaraţiile celor care au participat la revolta anti-comunistă din 15 noiembrie 1987. Făcându-şi o cruce mare de tot şi suspinând un „Doamne ajută!”, materialul începe să ruleze.

Pelicula abundă de informaţii despre România acelor ani, însă lacrimile rememorării acelor zile de euforie şi teroare, precum şi momentele şocante (Stana Dobre povestind despre avort, spre exemplu) nu sunt suficient de accentuate şi de legate.

De asemenea, construcţia poveştii în ansamblu mi s-a părut şubredă (15 Noiembrie 1987 este într-adevăr o poveste în sine, dar e la fel de important şi cum o spui), iar contrastul între alternarea memoriile muncitorilor şi imaginile oficiale de la Cântarea României despre bună-starea naţiei mi s-a părut ratat. Doar vag am perceput intenţia de a se prezenta cele două Românii, în general impresia fiind că se inserează materiale video din arhiva TVR doar pentru a mai face o pauză între povestirile muncitorilor.

Ce vreau să zic este că un film despre drama lui 15 Noiembrie 1987 nu trebuie să excludă latura de divertisment. Singurul moment în care autorii au încercat să facă cu adevărat un film este acela în care melodia „La Telejurnal” şi muncitorii legaţi la unison de miracolul caşcavalului descoperit în Judeţeana de Partid fac corp comun. Apoi, editorii şi regizorul s-au speriat că le-ar putea ieşi un film chiar interesant şi au revenit la normele de siguranţă.

Valoarea informaţională a filmului, practic un reboot al episodului din „Memorialul Durerii”, nu poate fi pusă la îndoială. Din păcate, un adolescent recent ieşit de la vizionarea filmului Braşov 1987 – Doi ani prea devreme nu se va grăbi să trimită pe grupul său de whatsapp sau facebook un mesaj de genul „băi, tocmai am văzut un film demenţial, trebuie să vă uitaţi şi voi!”.

Anunțuri

California Dreamin’ în Şchei

Gluma începutului de mileniu în Braşov este cea că băieţii (băiatu’?) din Primărie nu ştia că sus în Şchei cineva plănuia să construiască ditai ansamblul rezidenţial.

Băieţii (băiatu’?) din Primăria Braşov, care bat pariu au (are?) un excel dedicat fiecărei borduri din oraş, au (a?) avut nevoie de şcheieni ca să-i (să-l?) informeze despre delirul urbanistic.

Faină glumă. Sper să intre odată legea pe ferestrele Primăriei ca un tsunami şi să-i spele pe toţi câcaţii ăia.

De ce sunt în favoare salariilor mai mari pentru parlamentari

Simplu! Scapă de scuza ciubucului şi a afacerilor paralele pentru că, of, Doamne!, salariul de funcţionar al ţării e sărăcie. Gata, de acum nu mai lucrează pe firimituri în slujba a zeci de milioane de oameni, au şi motivaţia salarială necesară ca să facă chestii utile pentru cetăţeni.

Şi mai e un aspect delicios aici. Practic, la orice viitoare ieşire în decor îi vom putea trosni un bolovan în cap şi turna cocktail molotov pe gură oricărui parlamentar care se scuză că borcanul cu miere era prea dulce pentru a fi refuzat.  Morţii ‘mă-tii, dacă nici cu 18 mii de lei pe lună (salariul ăl’ mai mic) nu-ţi satură stomacul şi sufletul, jet!

Şi ultima chestie. Poate fi un impuls şi pentru ăştia mai tineri să se bage-n politică şi să influenţeze direct mersul ţării. Ce vrei să te faci? Senator! Pac, ia d-aici 18 mii de coco, arată ţării ce poţi.

Dar partea mea preferată rămâne aceea că acum îi vom putea vătăma fizic pe aleşi fără a mai chestiona moralitatea acţiunilor noastre.

Poze cu maşini trecând printr-o baltă

Când eram mic îmi plăcea să privesc maşinile mergând prin ploaie. Dacă luau şi-o baltă sub roţi era bonus pentru mine.

Azi, graţie noilor tehnologii de asfaltare care permit crearea lacurilor carosabile fără pericole subacvatice pentru suspensiile maşinilor, precum şi a camerelor de fotografiat ultra la îndemână, am pozat în staţie la Nemo nişte maşini care, în goana lor spre Capitală sau hypermarket-uri, făceau şi-o bălăceala prin surprindere.

Faza cu balta aie e că nu-ţi dai seama că-i acolo decât atunci când eşti deja în ea.