Slovenia se ține bine cu SUA, noi n-am mai hocheit la JO din 1980

Mi-a dat comentatorul de la NBCSN niște statistici despre Slovenia în timpul meciului cu SUA, care inaugurează turneul masculin de hochei la JO 2018, că aproape mi-a provocat o depresie. Două milioane de locuitori, vreo o mie de jucători de hochei înregistrați, unul meșter rău – Anze Kopitar – dublu campion NHL cu LA Kings.

Conform site-ului ăsta, în România sunt înregistrați 1282 de jucători. Avem cam același număr de echipe în campionatul național: noi – 6, slovenii – 7. Dar duma e că noi suntem vreo 20 de milioane de suflete și chiar dacă practicăm sportul ăsta de la începutul anilor 1920, n-am prea reușit să ne impunem pe scena mondială.

Ce ne lipsește? Patinoare mai multe și mai ieftine? Echipament mai ușor de găsit și mai ieftin? Programe de hochei (sporturi de iarnă) în școli generale, licee și universități? Dorința generală de a ne face un nume în sportul ăsta, nu doar complacerea de a surprinde o dată pe secol printr-o înfrângere la limită?

Din punct de vedere al poziționării geografice, România ar trebui să fie acolo printre cei mari.

2-0 pentru SUA după primele două reprize, slovenii au fost aproape să deschidă scorul. Hai cu a 3-a.

UPDATE: hai zi să mori tu, Slovenia a revenit de 0-2 și a bătut SUA în prelungiri.

Reclame

Marea fâlfâială de Centenar

Consilierul local Lucian Pătrașcu (PSD) e de părere că trei mii de beculțele tricolore instalate pe Tâmpa ar însemna că „să celebrăm Centenarul cum se cuvine”.

Cum se cuvine, eh? Nu contează că pe Tâmpa, observabilă din aproape orice zonă a orașului, flutură deja un tricolor făcut din cel mai ieftin material posibil. Ce-ar fi să începem cu asta, ca să nu mai vedem după fiecare furtună un pic mai încordată steagul ăla franjuri.

Neah, să împodobim pădurea cu trei mii de beculețe albastre, galbene și roșii, ca să se vadă din spațiul cosmic care e nația cu cel mai cel complex de inferioritate. Ca așa se cuvine, bă nepatrioților vânzători de țară!

Cum adică să mergi pe autostradă la Alba Iulia, locul unde pentru o clipă toată nația asta a crezut sincer că va fi bine, într-o oră jumate să fii acasă la Brașov, și apoi de aici să iei primul avion spre Constanța, ca să mânci o clătită pe plajă în jurul unui imens foc de tabară și să crezi din nou, pentru o clipă doar, că va fi bine?

Nu, bă, în suta asta de ani o plasă colorată peste Tâmpa ar fi apogeul modului cuvenit de a sărbători un ideal.

Despre filmul „Braşov 1987 – Doi ani prea devreme”

Filmul Braşov 1987 – Doi ani prea devreme a reuşit să transforme cea mai spectaculoasă mişcare socială din România anilor 1980 în cel mai tern lucru.

Singurul motor al filmului Braşov 1987… sunt declaraţiile celor care au participat la revolta anti-comunistă din 15 noiembrie 1987. Făcându-şi o cruce mare de tot şi suspinând un „Doamne ajută!”, materialul începe să ruleze.

Pelicula abundă de informaţii despre România acelor ani, însă lacrimile rememorării acelor zile de euforie şi teroare, precum şi momentele şocante (Stana Dobre povestind despre avort, spre exemplu) nu sunt suficient de accentuate şi de legate.

De asemenea, construcţia poveştii în ansamblu mi s-a părut şubredă (15 Noiembrie 1987 este într-adevăr o poveste în sine, dar e la fel de important şi cum o spui), iar contrastul între alternarea memoriile muncitorilor şi imaginile oficiale de la Cântarea României despre bună-starea naţiei mi s-a părut ratat. Doar vag am perceput intenţia de a se prezenta cele două Românii, în general impresia fiind că se inserează materiale video din arhiva TVR doar pentru a mai face o pauză între povestirile muncitorilor.

Ce vreau să zic este că un film despre drama lui 15 Noiembrie 1987 nu trebuie să excludă latura de divertisment. Singurul moment în care autorii au încercat să facă cu adevărat un film este acela în care melodia „La Telejurnal” şi muncitorii legaţi la unison de miracolul caşcavalului descoperit în Judeţeana de Partid fac corp comun. Apoi, editorii şi regizorul s-au speriat că le-ar putea ieşi un film chiar interesant şi au revenit la normele de siguranţă.

Valoarea informaţională a filmului, practic un reboot al episodului din „Memorialul Durerii”, nu poate fi pusă la îndoială. Din păcate, un adolescent recent ieşit de la vizionarea filmului Braşov 1987 – Doi ani prea devreme nu se va grăbi să trimită pe grupul său de whatsapp sau facebook un mesaj de genul „băi, tocmai am văzut un film demenţial, trebuie să vă uitaţi şi voi!”.

California Dreamin’ în Şchei

Gluma începutului de mileniu în Braşov este cea că băieţii (băiatu’?) din Primărie nu ştia că sus în Şchei cineva plănuia să construiască ditai ansamblul rezidenţial.

Băieţii (băiatu’?) din Primăria Braşov, care bat pariu au (are?) un excel dedicat fiecărei borduri din oraş, au (a?) avut nevoie de şcheieni ca să-i (să-l?) informeze despre delirul urbanistic.

Faină glumă. Sper să intre odată legea pe ferestrele Primăriei ca un tsunami şi să-i spele pe toţi câcaţii ăia.