Cinci momente WTF?!? ale piloţilor români de vânătoare în WW2

Bătălia pentru Anglia a cam fost scuturată de secrete. Tunetul experţilor Luftwaffe din Est, Vest şi din Africa a făcut zvasticile de pe avioanele lor invizibile. Americanii dau shot-uri cu sovieticii şi japonezii, şi până şi finlandezii sunt jos la garderobă şi se pregătesc să urce. România? Meh, probabil că un cap-în-nori de la poştă a rătăcit invitaţia.

5. Ai un foc?

Unii aviatori din al Doilea Război Mondial lipeau pe bordul avionului poza jumătăţii lor mai bune, îi pictau numele pe fuselaj (sau sânii, sau fundul, sau totul, în funcţie de preferinţe), fie luau cu ei în misiuni alte talismane asemănătoare. Sublocotenentul Răzvan Goilav din Grupul 1 Vânătoare nu le avea cu romantismul, lui îi plăcea al naibii de mult să-şi fumeze pipa. Tot timpul! Era îndrăgostit de pipa sa şi de dorinţa să ardă măcar un bombardier american. Haha, „să ardă”, te-ai prins? Pentru că fuma şi pentru că împuşcând un bombardier acesta ar fi început să ardă şi să… oh, la naiba, în fine!

Momentul WTF?!?

În timpul bombardamentului american din 5 mai 1944, Răzvan Goilav se trezeşte cu IAR 80-ul său izolat în mijlocul unei formaţii de bombardiere B-17. Moartea însăşi rânjea la cât de bine i-au picat zarurile, dar zâmbetul ei s-a prefăcut imediat în crispare când a observat că Goilav îi face cu ochiul. Acesta zbura aripă lângă aripă cu bombardierele americane, savurându-şi pipa şi amuzându-se de mitraliorii care-i făceau semne cu pumnii. Era agresiunea maximă la care americanii puteau recurge, pentru că dacă ar fi deschis focul, fiind atât de aproape unii de alţii, IAR 80-ul lui Răzvan Goilav n-ar fi fost singurul lucru făcut şvaiţer.

În cele din urmă, coechipierul său Dumitru Chera s-a dus să-l scoată pe Goilav din încercuirea în care acesta se simţea tulburător de confortabil. „Din mormăiala lui la radio, datorită pipei, am înţeles că nu degajează până nu doboară unul” (Misiuni de Sacrificiu – Grupul 1 Vânătoare în Apărarea Teritoriului Naţional, Alexandru Armă, Sorin Turturică, Editura Militară, 2011). Practic, planul lui Chera a fost să atragă asupra sa o parte din focul mitralierelor de pe bombardiere şi să dispară apoi amândoi în cel mai abrupt picaj din cariera lor aviatoricească.

Razvan Goilav G1V
Hei, fato! (sursa foto)

Din păcate, Goilav n-a reuşit să doboare vreun B-17 în acea zi, dar măcar atât el cât şi Chera au supravieţuit ca să spună povestea aia când au stat odată la un fum cu americanii. Avioanele lor au ieşit niţel mai şifonate, sau conform succintei descrieri a lui Dumitru Chera – „ciur”.

 

4. E chef de chef şi toţi băieţii mei doboară yankei!

Atunci când piloţii români de vânătoare decolau la parte-n parte cu sute de bombardiere şi avioane de vânătoare americane şi se regăseau în ceea ce specialiştii numesc „super-inferioritate” numerică, era greşit din punct de vedere tehnic să numeşti treaba asta „parte-n parte”. Fiecare grup de vânătoare a încercat să rezolve acest inconvenient în felul său. Prin tactici noi, prin curaj ce putea uşor fi confundat cu nebunia, sau făcând pur şi simplu o mare petrecere din toată tragedia asta.

Momentul WTF?!?

Aviatorii Grupului 6 Vânătoare au întâmpinat vara lui 1944 la fel ca pe un val de 150 de bombardiere americane: cu tot arsenalul. Şi-au lustruit avioanele, şi-au periat uniformele, şi-au acordat instrumentele muzicale, că-i mare lucru atunci când la petrecerea de început de vară vine însuşi Constantin Tănase, managerul Teatrului Cărăbuş (actualul Teatru de Revistă „Constantin Tănase” din Bucureşti) şi toată trupa sa de actori şi actriţe, de data asta ei în rolul de spectatori. Uită de „Românii au talent”! Piloţii de vânătoare Costică Dimache şi Lulu Ionescu din Escadrila 59 – organizatorii petrecerii – au vrăjit domnişoarele pe acorduri de mandolină şi vioară, iar maistrul radio Romică Cerneschi i-a impresionat pe toţi cu veleităţile lui actoriceşti. Câteva poveşti şi pahare mai târziu lui Dimache i s-a asigurat un contract în trupa Cărăbuş la finalul războiului, iar 59-le a devenit oficial Escadrila 59 „Constantin Tănase”. (Dan Vizanty – Destinul unui pilot de vânătoare, Daniel Focşa, Institutul European, 2010)

Obişinuiţi cu vizita bombardierelor americane abia la ora 10 dimineaţa, băieţii din Grupul 6 au socotit că-i timp destul să se dreagă după serbare. Doar că la 8 fix a sunat alarma – treijnouă de Lightning-uri soseau să spargă relaxarea matinală. Evident, piloţii români au reacţionat ca orice om normal la faza asta: toate cele douăşşase de avioane IAR 80 au picat de la 2500 de metri peste americanii care trăgeau ca la balamuc în avioanele de antrenament ce încercau să disperseze aerodromul Popeşti-Leordeni (detaliile bătăliei aici). „Costică, Costică”, melodia preferată a lui Dimache, şi restul băieţilor au făcut lampa mai mică pentru vreo douăşpatru de Lightning-uri, conform victoriilor revendicate de aviatorii români la finalul bătăliei de circa patru minute. Sau doişpe minute?

Orişicum, vânătorii Grupului 6 au primit pentru deranj douăşpatru de sticle de şampanie franţuzească, iar căpitanul Grupului, Dan „Mon Cher” Vizanty, trei sticle de whiskey, marcând victoriile sale personale. N-ar fi greşit să presupunem că nimeni nu-şi aminteşte prea multe lucruri din primele două săptămâni ale verii lui 1944.

Eşti bine, boss? - Maxim, boss! sursa foto: worldwar2.ro
Eşti bine, boss? – Maxim, boss! (sursa foto)

P.S. Costică Dimache n-a avut şansa să vadă luminile scenei de teatru, fiind doborât în luptă cu aviaţia americană mai târziu în vara lui 1944. Ca ultim omagiu, Constantin Tănase a aranjat cu Gică Petrescu înregistrarea în studio a melodiei „Costică, Costică”

 

3. Vârsta la care dai consecinţele negative pe „hai să vedem ce se va-ntâmpla?”

Primul superstar al Aviaţiei Regale Române a fost, indiscutabil, Horia Agarici. După numai aproape două zile de război, piesa „Agarici a plecat la vânătoare ca să doboare bolşevici” avea atât de mult air-time încât şi Andra ar ridica sprâncenele în admiraţie. Horică împlinise 30 de ani cu vreo două luni mai devreme şi pilota un avion Hawker Hurricane cu motor Rolls Royce şi opt mitraliere în aripi. Criza vârstei mijlocii? În caz că n-ai fost atent de prima dată: ROLLS ROYCE şi OPT MI-TRA-LI-E-RE ! Singura criză care putea să-l lovească pe Horia Agarici era aceea că nu există destui bolşevici pentru el ca să doboare.

Momentul WTF?!?

Pe 23 iunie 1941, când restul Escadrilei 53 de pe litoral era într-o misiune de escortă a bombardierelor, Horia Agarici, comandantul Escadrilei, se întorcea la baza Mamaia din cauza unui rezervor buşit. În timp ce mecanicii meştereau sub briza mării, alarma suna apropierea sovieticilor. Ce-i de făcut, ce-i de făcut? Un singur lucru este suficient de rezonabil pentru Agarici: decolarea şi interceptarea bombardierelor. Numai că de la Comandamentul Aero Dobrogea primeşte ordin să stea locului, dat fiind că nu avea coechipier şi că nici avionul său nu era în cea mai optimă condiţie. Aspecte cumva esenţiale ambele.

După ce o primă tură de bombe dă cu panică în portul Constanţa, vine şi timidul aviz al ştabilor de la Aero Dobrogea, că „ştii, dacă vrei, dacă poţi, că-i ok dacă nu”. Cum Horia Agarici nu era genul de fătălău care să se agaţe de alibiuri potenţial salvatoare de viaţă, deja era în aer înainte ca din celălalt capăt al receptorului să se transmită şi restul mesajului de la comandament: „Doar dacă vrei şi poţi. Dacă nu, e ok.”

A vrut şi a putut! Cum? Cu un singur rezervor de combustibil plin şi fără coechipier, pentru că „hai să vedem ce se va-ntâmpla?”. Nu-i găseşte pe bolşevicii care au bombardat portul, dar nu durează mult până dă peste o altă formaţie de bombardiere sovietice Pe-2, şapte în total, care se pregăteau să-şi facă numărul. „Şi am venit din partea sorelului peste ei.” Aş putea încheia povestea aici, pentru că nimic ce începe cu „şi am venit din partea soarelului peste ei” n-are cum să se termine decât în beznă pentru cei peste care se vine. Dar iată scorul: două bombardiere doborâte (unul aterizat forţat, unul căzut în mare), unul la comun cu artileria anti-aeriană, restul şi-au dat bombele în mare şi s-au cărat. I s-a compus o melodie după acţiunea asta care a rulat în draci la Radio România: „A plecat la vânătoare Agarici, / A plecat ca să vâneze bolşevici. / A plecat din zările văzduhuluuui.” – hitul verii anului 1941, practic.

A plecat la vanatoare Agarici
„Ce-auzi venind din depărtare, of Leano? / Un bâzâit ce-aduce cu al trenului…” – evident, Leana îl auzea pe Agarici venind din partea soarelui. (sursa foto)

P.S. pe lista „hai să vedem ce se va-ntâmplă”, Horica Agarici mai are şi o trecere pe sub podul de la Cernavodă, ca să scape de două avioane de vânătoare sovietice, plus cruţarea unui vânător sovietic rămas fără muniţie. 

 

2. Să mori cu motorul pornit, asta înseamnă să fii aviator!

Cam la 48 de kilometri vest de Stalingrad, aerodromul Karpovka pe care se afla Grupul 7 Vânătoare devenea tot mai încercuit la mijlocul lui noiembrie 1942 de trupele sovietice. Tocmai începuse Operaţiunea Uranus, sau „atunci când au rupt ruşii frontul” – cum mai este ea cunoscută în popor. Comunicaţiile în condiţii de ceaţă densă, plafon jos de nori şi încercuire sovietică erau dificile spre aproape imposibile, aşa că piloţii de vânătoare făceau câteva raiduri pe zi la distanţă mică de sol, doar-doar îşi vor putea crea o idee despre ce se întâmplă în jur. Şi aşa au ajuns la concluzia că-i bai mare şi că tre’ s-o taie mintenaş de-acolo, dacă nu vor să ajungă într-un all-inclusive în apropierea Cercului Polar.

Momentul WTF?!?

Abandonaţi de şefii aviaţiei printr-un lămuritor „nu mai putem face nimic pentru voi, Dumnezeu să vă aibă în pază” (Căpitanul Aviator Alexandru Şerbănescu – Asul Cerului, Valeriu Avram, 2012), şi cu turma de tancuri T-34 şi trupe sovietice dând târcoale tot mai ameninţătoare aerodromului, adjutantul Tiberiu Vinca îşi descoperea calităţile de speaker motivaţional: „Dacă este să murim, atunci să murim ca nişte aviatori, cu motorul pornit!” *drops mic 

Planul era simplu: un prim val evada din încercuire cu Messerschmitt-urile 109 apte de zbor şi câte un mecanic urma să fie înghesuit în corpul avionului, ca să fie salvaţi astfel cât mai mulţi oameni. Asta pentru că pilotarea unui Messerschmitt 109 E-7 în condiţii de vizibilitate zero şi sub foc rusesc nu erau provocări suficient de mari. Dar pune românul într-o situaţie de viaţă şi prizonierat siberian şi-l vei vedea transformând „este imposibil să urci mai mult de o persoană într-un Messerschmitt” în „băgam şi doi în plus, dacă nu trebuia să lucrăm la avion în timp ce ruşii trăgeau cu tancurile în noi”. Pentru ca avioanele să poată lua la bord omul în plus, dalta şi ciocanul s-au asigurat că nici un avion nu va decola de pe Karpovka cu butelie de oxigen, busolă-mamă, radio şi blindajul din scaunul pilotului. Mizilicurile.

Ca să sprijine artileria anti-aeriană de pe aerodrom, care respinsese la nouă seară un prim asalt sovietic, Alexandru „Alecu” Şerbănescu, comandantul Grupului 7, a actualizat alarma de la nivelul cinci la nivelul „focu’ la ei!”. Un moment WTF?!? în sine. Cozile Me-urilor au fost urcate pe butoaie goale de ulei, piloţii s-au aşezat confortabil la manşă şi când a venit al doilea atac, la ora zece seara, tunurile de 20 de milimetri din aripile a circa treizeci de avioane de vânătoare au colorat în alb noaptea singurei bătălii terestre din istoria lumii dată între avioane de vânătoare, artilerie AA şi tancuri. Michael Bay, ai legătură!

Ileana E-7
„Ileana” aşteptând să fie suită pe butoi ca să le croşeteze sovieticilor o ie din plumb. (sursa foto)

 

În jur de ora patru-cinci dimineaţa, pe 23 noiembrie, paişpe Messerschmitt-uri modificate de aşa natură încât mai târziu erau să-l bage la nebuni pe şeful corpului tehnic german erau gata să-şi ia zborul. Primul avion este lovit în plin de proiectilul unui tanc sovietic în timp ce lua viteză. Următoarele două Me-uri s-au ciocnit între ele, înainte de a prinde suficientă înălţime, din cauza obuzelor care explodau în jur. Dârele incendiului provocat de coliziunea lui Contantin Rozariu cu Nicolae Naghirneac le-a oferit celorlaţi unşpe aviatori un reper minimal pentru decolare. Odată ajunşi în aer, şi-au descărcat toată muniţia în trupele sovietice şi apoi au dispărut în norii cenuşii. Toţi cei unşpe piloţi şi pasagerii lor au aterizat cu bine pe aerdromurile de la Tacinskaia şi Morozovskaia, folosindu-se doar de hartă şi calcule mentale pentru a naviga întunericul. Recunoaşte, tocmai te-ai gândit la un fost coleg de liceu pierdut în faţa hărţii la ora de geografie, care nu ştia să localizeze Bucureştiul.

P.S. când au văzut că superiorii sunt setaţi mai mult pe rapoarte decât pe salvarea celor rămaşi la Karpovka, piloţii de la aero-transport au decis să plece fără ordin pentru a-i evacua pe „ţiganii ăia de la vânătoare”. O parte din piloţii care tocmai evadaseră au revenit în încercuire cu transportul, ajutând la îmbarcarea răniţilor.

1. Căţeluş cu părul creţ, zboară cu Messerschmitt-ul peste coteţ

Ştii cum ziceam la început că mai toţi aviatorii aveau diverse talismane pe care-şi bazau succesul în misiuni? No, faceţi cunoştinţă cu Gil „Cap Negru”, căţelul locotenentului Ioan Gâlea din Escadrila 52 Vânătoare. Gil era singurul câine din Aviaţia Română (probabil şi mondială, dacă nu măcar parte dintr-un club select, n-am cercetat) posesor de carnet de zbor în al Doilea Război Mondial, veteran al Fronturilor de Est şi de Vest, şi gata să-şi dea viaţă în luptă aeriană. Iar acum nu mai poţi să întorci capul fără să vezi o fundă sau vestuţă roz accesorizând urmaşii lui Gil. Generaţia din ziua azi…

Momentul WTF?!?

Fiecare secundă din cele 142 de ore de zbor poate fi consemnată ca increposibilă pentru un grifon pitic la bordul unui Messerschmitt 109, dar una din luptele aeriene ale verii lui 1943 primeşte aplauze cu bis. Pentru a scăpa cu viaţă dintr-o confruntare cu trei avioane de vânătoare sovietice LaGG-3, Ioan Gâlea optează pentru un picaj de la cinci mii de metri până aproape de sol. N-a mai avut timp să se consulte cu companionul său, trebuia acţionat imediat!

Obiectivul principal – salvarea vieţii amândurora – este atins, dar medicii de pe ambulanţa chemată de Gâlea prin radio, îngrijorat de sângerările lui Gil, au constatat că manevra l-a surzit definitiv pe „Cap Negru”, spărgându-i timpanele. Au mai observat şi că acestuia nu-i prea îi păsa de ceea ce i se întâmplase, dorind să-şi reia funcţia de co-pilot în cabina Messerschmitt-ului cât mai repede posibil. (Revista Modelism Nr. 3/2002 via)

Ion Galea cu Gil
„Şi zici că ai voie să scoţi capul pe fereastra maşinii din când în când? Ce drăguţ.” – Gil, câine-veteran al celui de-al Doilea Război Mondial cu 47 de misiuni aeriene. (sursa foto)

Cuplul Gâlea-Gil a acumulat în intervalul august 1942 – mai 1945 un total de 47 de misiuni şi sunt şanse bune ca cel puţin una din cele cinci victorii aeriene reuşite de Ioan Gâlea să-l fi avut ca martor pe Gil, pregătit să confirme cu un mârâit în faţa vreunui birocrat sceptic victoria repurtată de stăpânul său.

Anunțuri

Ce zici?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s