Cinematografia românească are nevoie de un film despre aviatorii din WW2

sursa: collider.com

Tocmai ce-am văzut filmul Red Tails şi nevoia de a sări în carlinga unui avion din al Doilea Război şi a o lua la sănătoasa printre nori pulsează prin fiecare venă din mine. Dar n-am licenţă de pilot (şi nici vreun IAR în faţa blocului) aşa că mă voi mulţumi să-mi instalez (din nou) Sturmovik-ul şi mă prefac că-s aviator acolo.

Una peste alta, un nou film de propagandă (asta nu înseamnă că e ceva rău) al americanilor despre cât de tari au fost aviatorii lor în al Doilea Război Mondial şi despre cum au reuşit negrii din Air Force să treacă peste obstacolele rasiale şi să se impună printre cei mai buni piloţi de vânătoare ai lumii. Toate astea la manşa unor P-40-uri apoi P-51, trâgând şi doborând ba avioane nemţeşti Messerschmitt 109, ba mult temutele 262-uri, avioanele cu reacţie aruncate de Luftwaffe în focul luptei în ultimele momente ale războiului. Şi toate astea, atenţie!, nelăsând la voia întâmplării bombardierele pe care le escortează, punând siguranţa lor mai presus de obţinerea de victorii personale. Apropo de chestia asta cu bombardierele, la un moment dat în film se menţionează despre un raid deasupra Ploieştiului. Cum la începutul filmului suntem informaţi că ne aflăm în anul 1944, bănuiesc că bombardamentul la care „Red Tails” au fost escortă deasupra României trebuie să fi fost printre ultimele ale americanilor asupra ţării noastre, înainte ca noi să întoarcem armele.

Filmul e drăguţ, surprinde, în opinia mea (îs curios care ar fi părerea domnilor Dobran sau Di Cesare), destul de fidel „dogfight-urile” şi în general atmosfera din sânul unei unităţi de aviaţie. Personajele sunt simpatice, cu un plus pentru Smokey (tot opinie personală), pentru accentul şi felul său… lejer de a fi. Pe bune, tipu’ pare fumat tot filmul. Un film fain, aşadar, plin de acţiune, cu niţel romantism şi nişte dramă şi mai vedeţi voi cu ce mai e după ce-l vizionaţi.

No, şi dacă britanicii au „Battle of Britain”, americanii au „Pearl Harbor” şi Red Tails”, nemţii au „Red Baron”, noi avem fix p”¤a. Şi nu e ca şi cum n-am avea ce să oferim în materie de aviatori români în al Doilea Război Mondial, aşa cum dezamăgit citeam printe comentariile de pe un site românesc care făcea cronica filmului „Red Tails”. Cică, citez cu aproximaţie, „americanii normal că fac filme d-astea, că au despre ce să facă, noi de unde?”. La acest „de unde”, într-adevăr, se poate oferi un răspuns. Dar nu în sensul „de unde poveşti şi întâmplări cu români?” ci în sensul „de unde interes şi susţinere financiară din mediul cinematografic românesc?”. Nu sunt cretin să cred că realizarea unui astfel de film nu costă un vagon cu bani, dar poate, zic DOAR POATE, dacă studiorile de la noi, şi de stat şi independente, şi-ar uni forţele, POATE un astfel de proiect ar putea fi realizat. Scriu asta fără să fi făcut o documentare prealabilă cu privire la ce compune industria cinematografică românească la ora actuală, aşa că nu daţi cu barda dacă vi se pare că scriu tâmpenii, le scriu din entuziasm şi puţin frustrare. Bine, recunosc, e multă frustrare :))

Că tot se apropie magica zi de 10 iunie (şi nu mă refer la alegeri) iar pe oamenii care ştiu ce şi cum e cu 10 iunie 1944 îi poţi aduna lejer într-o singură sală de clasă transformată în secţie de votare, vă las mai jos cu un filmuleţ, un scurtmetraj de fapt, găsit pe net şi realizat de nişte studenţi de la Facultatea de Arte a Universităţii Hyperion din Bucureşti. Pe 10 iunie o să vă scriu exact care-i treaba cu… 10 iunie ’44.

Băi, dacă s-a putut crea o chestie destul de faină folosind avioanele din IL-Sturmovik (scena cu P-38-urile trecând deasupra copilului e chiar faină), înseamnă că nu e imposibil. Felicitările mele celor care au făcut filmul! E un început.

Până una, alta am proiectele mele pe această temă puse frumos de-o parte şi o să le duc la bun sfârşit aşa cu tehnica rudimentară de care dispun.

Cer senin!