Poveşti cu soldaţi: linia întâi

Nu împlinise încă 25 de ani când a început războiul. Mai era fix o săptămână până atunci, dar Ordinul Mareşalului nu mai lăsa loc de nimic altceva: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!”.

Fraţii Zancu, cei din neamul lui Zaharia şi fraţii Pachiţa sunt cu toţii la câteva tranşee mai încolo. E o seară călduţă de vară, cu cer senin şi orizont înflăcărat. Ai noştri bat de zor cu tunurile liniile sovieticilor, ăilalţi mai trag câte o rafală ca să-i asigure pe ai noştri că nu s-au culcat. „Berarule, capul la cutie, băiete! Că ruşii nu ştiu că-i ziua ta. Hai, la mulţi ani, din partea comandamentului!” Cu mişcări atente desface dopul butelcuţei pe care apoi îl foloseşte drept pahar. Toarnă cu precizie nişte rachiu din butelcuţa sa şi serveşte întreaga linie. Special l-a adus de acasă pentru momentul ăsta. Doar e ziua omului şi chit că peste două ore urma să sune atacul, un gât de rachiu venea numai bine. Mai ales când nu ştii dacă te mai întorci. „Hai noroc şi la mulţi ani, Berare! Să dea Domnu’ să ne vedem şi când s-o crăpa de ziuă.” Cu unii s-a văzut şi după aceea.

Când războiul s-a terminat, bunicul avea aproape 29 de ani. Trecuse prin Odessa, Cotul Donului, Stalingrad, Carei, Budapesta şi Munţii Tatra. Văzuse, cum s-ar spune, Europa de la Est la Vest, dar nu cu un aparat foto şi un rucsac la suprapreţ în spate, ci cu baioneta în mâini şi cu pelerina de ploaie în cap. A băut apa care se aduna în locurile pe unde călcau copitele cailor (rachiul era o dulce amintire deja) şi se dădea cu praf între picioare, pe piept şi la subraţe ca să nu se opărească de la marşul prelungit în miez de vară. S-a întors şi cu  câteva suveniruri acasă: un deget lipsă, retezat de un glonţ, şi o schijă de la un obuz între coaste. Mereu îmi povestea zâmbind cum și-a pierdut degetul pe front și cum a avut noroc că schija s-a înfipt „la fix”. Cică, un pic mai sus dacă intra şi ăla era. Numa’ bine că n-a fost. Iar de deget s-a lipsit băgându-şi mâna să salveze un neamţ de la întâlnirea timpurie cu cele sfinte când un „aliat” din Răsărit considerase că prizonierul a făcut destulă vreme umbră pământului.

Ajunsese sergent şi a fost decorat pentru treaba asta. Târziu, ce-i drept, i-a venit medalia, prin ’96. Nu vă spun, am găsit-o la fundul unui sertar, înfăşurată bine într-o hârtie. Am dat pe gât vreo 4-5 pahare de rachiu în cinstea lui.

Anunțuri

3 gânduri despre „Poveşti cu soldaţi: linia întâi”

Ce zici?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s