Cerul ne privea

Mă gândesc cum de a ajuns fotbalul un joc atât de popular? Adică, pe bune acuma, 11 tipi într-o echipă, 11 în cealaltă, 22 de tipi în total ce aleargă după o minge. În jurul jocului ăsta se învârt miliarde de bancnote valoroase, se fac eforturi pentru a se juca pe terenuri cu gazon de mătase, indiferent de vreme, jucătorii sunt încruntaţi când ies pe teren, unii din ei sunt încruntaţi chiar şi după ce dau un gol. Oamenii săraci şi cluburile mici nu prea mai au loc în fotbalul ăstora ce se pretind mari. Deci, cum de a ajuns fotbalul un joc atât de popular?

Simplu, graţie mie. Graţie ţie. Graţie lui. Graţie celor ca noi pentru care „a ieşi la un fotbal” chiar asta înseamnă. Ieşit în aer liber şi jucat fotbal pe iarbă adevărată, naturală, pe care o poţi mirosi, pe care o poţi simţi altfel decât simţi sinteticul. Indiferent de vreme!

Pentru că azi am „ieşit la fotbal”. Pe ploaie. E drept, atunci când am ieşit nu ploua, apa din nori s-a coborât peste noi mai târziu, dar am rămas şi am jucat. Am jucat fotbal, nu aroganţe. Am simţit din nou, după multă vreme, după prea multă vreme, cum e să plonjezi în iarba udată de ploaie ce încetul cu încetul se contopeşte cu noroiul. E divin! Am putut să simt parfumul ierbii ude şi atingerea pământului însetat. Am putut juca fotbal fără să ne pese de scor, fără să ne pese de adversar, fără să ne pese de ziua de mâine. Chiar aşa, nimeni nu se gândea la ziua de mâine. Toată lumea îşi trăia intens, cu un zâmbet larg pe faţă, cu noroiul în papuci şi pe obraji, cu iarba în păr, clipele de libertate. Chiar şi Sami, un puşti în clasa a III-a, care râdea cum rar am văzut în ultima vreme un copil să râdă. Pasam, încercam să alergăm, şutam, ne trânteam la pământ. Nu tu arbitri care să-ţi spună ce-i bine şi ce-i rău. Nu tu impresari care să-ţi evalueze cota pe piaţa de transferuri. Nu tu franchize avide de a-şi face reclamă pe faţa ta, mult prea murdară de apă, iarbă şi noroi, dar luminată de un zâmbetul zilelor bune.

Toate legendele fotbalului se uitau de sus, din cer, la noi şi ne zâmbeau înapoi. „Conchistadorii” români din ’30, campionii Angliei din 1888, „celeştii” Uruguayului şi toţi ceilalţi şi-au dat întâlnire pentru a se uita la noi. Noi, fără să vrem, îi redescoperisem pe ei şi redescoperisem jocul lor.
Asta era libertatea, ăsta era fotbalul!

Anunțuri

4 gânduri despre „Cerul ne privea”

  1. asta e fotbalul… asta simti cand iubesti fotbalul cu adevarat. din pacate, nu iti pot urma exemplul. nu pot juca decat pe sinteticuri, o alta componenta a fotbalului modern.

  2. Ia uite-l si pe colegul meu de la gradi 😀 E nascut in aceasi zi si in acelasi an ca si mine 🙂 Ma refer la tipul din poza, al doilea de la stanga in randul de sus.

Ce zici?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s