Business Day și emoția primului apel

Venea Phill, americanu’ ce știe românește pentru că e însurat cu o româncă și are șofer personal. Ăsta e motivul pentru care a trebuit să mergem ieri toți dichisiți la serviciu. Din păcate, americanu’ n-a venit și-n sala de training să ne salute așa că mă mulțumesc cu satisfacția de a mă fi văzut cu cravata mea de 6 lei (atât a costa, nu-i vreo aluzie) în timp ce stătea cu nevastă-sa la țigară.

DAR! Înainte de a mă aranja așa cum mi s-a cerut, am umblat de bezmetic prin cartier să găsesc o cravată de Doamne-ajută care să meargă la costumul negru. La 4 trebuia să fiu la servici, iar eu la 2,45 umblam pe la toate magazinele, buticurile și tarabele din Noua după o cravată. Am găsit-o în cele din urmă. Pe la 3,10 mă holbam la o poză pe monitor în care se explicau pașii necesari pentru a face nodul. Tentativele mele repetate de a face un nod care „să stea în gura-mă-sii așa cum trebe” au fost acompaniate de înjurături și mai inventive. Pe la 3,20 întregul Univers a stat pentru o clipă în loc. Reușisem să fac nodul! Îmi iau lucrurile și mă tirez la „trei’ș’cinci”. Priveam cu invidie pe oricine era îmbrăcat într-un tricou și trei-sferturi. Vine autobuzul, moment în care o blondă după care 11 din 10 bărbați întorc capul se uita după mine. Ei, bine, da! Venise și clipa mea de glorie. Dintre toți cei din stație doar pentru mine și-a dat ochelarii de soare pe nas pentru a mă vedea în culorile naturale. Dar nu. M-am ținut tare și am rezistat tentațiilor de a mă băga în seamă pentru că altfel riscam să mă trezesc cu un cost suplimentar pe telefon și o gaură pe cartea de credit de-mi săreau capacele și șuruburile.

La servici, obișnuitele poze de grup și trăznite (pe care le voi posta în articolul viitor). Ziua decurge mai mult sau mai puțin anormal moment în care, într-o pauză, este lansată provocarea: „cine vrea să urce pe floor pentru a prelua un apel?” Bănuind că ar fi o glumă, vreo doi-trei, printre care și eu, ne-am repezit cu pieptu-n față. Aveam să aflăm imediat că e pe bune faza. Ni s-a mai domolit elanul și priveam în gol. Se termină pauza după care în sala de training Raluca, lansează din nou provocarea. Mă ridic. Îmi aranjez cravata și îi zic să mă ducă pe floor. Pe chipul ei, în clipa aia, se putea citi o mixtiune de satisfacție și „las’ că vezi tu acuma cum e pe floor”.

Ajung sus. Privesc oarecum năuc prin jur. Mă simțeam străin. Mă postează la un calculator, mi se face conexiunea și dă-i drumul. Băieții cu experiență sunt în jurul meu pentru a mă ajuta în caz de blocaj mental. Mi se explică pe acolo cum e cu Avaya și cum să pun clientul pe „hold”. În fapt asta e tot ce mă interesa. Întrucât eram sigur că voi claca încă de la a spune clientului cum mă numesc.

Așteptarea este chinuitoare. Trec 11 minute, dar simt că au trecut ore. Se fac 20 de minute. Nu-mi mai simt corpul, dar mintea o simt pregătită pentru a negocia și o eliberare de ostatici cu Ben Laden. „TAKE CALL” îmi apare scris pe ecran. Pun căștile la urechi ca un pilot de vânătoare ce să pregătește să deie lovitura de grație. Îmbrățișez mouse-ul cu emoție apoi hotărât apăs butonul pentru a prelua apelul. La naiba! E un „apel fantomă”, adică, din ce mi-au explicat băieții, americanu’ a sunat și ori a închis ori a fost transferat. Simțeam sângele cum circulă prin vene cu viteza sunetului. Dau căștile pe gât și mă întind în scaun așteptând următoarea șansă. Îi priveam pe ceilalți agenți și mă fascina lejeritatea cu care tratau apelurile.

După alte 13 minute de așteptare apare din nou… „TAKE CALL”. Îmi pun căștile cu un tupeu fantastic. Iau mouse-ul ca un motan înfometat. Timpul se oprise în loc în acea clipă. Jur că i-am văzut pe toți ceilalți mișcându-se cu încetinitorul. Dani s-a apropiat de mine cu o față îngrijorată de parcă ar asista la o naștere prin cezariană. Liviu s-a ridicat de pe scaun și, total relaxat, se așează cu coatele pe paravanul biroului. Diana ținea mâinile încrucișate și mă privea zâmbind. Și eu zâmbeam și i-am făcut un semn scurt din ochi. Apoi, brusc, mă gândeam unde-i Dolores. Sânii ei mi-ar fi dat mai mult optimism. Era la biroul din fața mea, tratând un apel. Aud „wisper-ul” în căști. Aștept cinci secunde și apoi bag placa de început. La naiba, din nou! Bastardul nu zice nimic! Se aude doar un fâșâit. Mai aștept un pic și mă prezint din nou. Același fâșâit, câteva bolboreseli și gata. Mă simțeam ca naiba. Vroiam acel prim apel. Reprezenta mai mult decât un apel, era un botez de foc. Un prim apel reușit ar fi rezultat într-un moral fantastic.

Dar n-a fost să fie.

Anunțuri

2 gânduri despre „Business Day și emoția primului apel”

  1. Nu a fost sa fie, dar lasa ca tura urmatoare te lasam tot pe tine primul.Pana atunci mai invatam cum sa ii pupam in c*r pe americani si speram sa fie bine.

Ce zici?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s