Cum românii i-au bătut pe americani la curu’ gol

Aviaţia americană de bombardament efectua raiduri neconteninte deasupra zonei de Sud a ţării (Ploieşti şi Bucureşti), dar şi deasupra Braşovului. Vânătorii români nu se dădeau în lături să îi angajeze pe americani chiar dacă bătrânul IAR 80 era evident surclasat la capitolele tehnice pe Lightning-urile şi Mustang-urile ce însoţeau Liberatoarele americane.
Mai cu toate ocaziile le-am provacat atacatorilor pierderi grele, însă momentul de la 10 iunie 1944 a fost cu totul şi cu totul deosebit. A fost „Podul Înalt” al cerului. A fost momentul de glorie al Grupului 6 Vânătoare condus de căpitan aviatorul Dan Vizanti. În continuare vă las să-l citiţi pe Dan Vizanti, participant direct la momentul „10 iunie ’44”:

„Sambata, 10 iunie 1944. Aerodromul militar Popesti-Leordeni (20 km de Bucuresti)

O dimineata splendida de vara, soarele stralucitor invaluie aerodromul cu razele sale calde. Terenul este vast si permite decolarea simultana a mai multor escadrile in patrule de cate patru. Nori grosi de timp frumos, de un alb imaculat sunt prezenti pe cer, mici si totodata imensi, contribuind astfel la o perfecta vizibilitate.

Puritatea atmosferei, transparenta aerului, claritatea formelor ingaduiau privirii sa cuprinda aproape in totalitate campia Baraganului.
Raportul grupului are loc, ca de obicei, la ora 7 dimineata. Se desfasoara ceremonialul cotidian. Intregul personal este prezent: personalul navigant, tehnic, mecanici, armurieri, servanti, radiofonisti, trupa, soferi etc., grupati pe escadrile, in careu, toti cu zambetul pe buze, constienti de importanta fiecaruia in bunul mers al unitatii.

In acelasi timp, toti isi dau seama de inegalitatea fortelor aflate in lupta: celor aprox. 1000 de avioane americane li se opuneau, in interiorul Romaniei, doar 178 de avioane, al caror numar scadea pe masura ce se inmulteau raidurile; inegalitate accentuata de faptul ca in 1944, performantele avioanelor de vanatoare americane Mustang si Lightning, care tocmai atunci sosisera in Europa, depaseau cu mult, atat ca viteza cat si ca raza de actiune, avioanele europene;

inegalitate existenta si la nivelul armamentului, stiut fiind faptul ca formatiunile de avioane de bombardament Liberator erau protejate si de catre Fortaretele zburatoare, echipate fiecare cu cate 31 de mitraliere. Gravitatea situatiei, permanenta starii de alarma in care traiam confereau acestor rapoarte matinale o dimensiune, o solemnitate, o densitate emotionala din care tasnea, aproape palpabil, un sentiment de fraternitate de arme.

Asadar, toti stiau ca in fiecare clipa putea sa se declanseze o lupta apriga si inegala. Ma uitam cu mandrie si cu emotie la acesti tineri pe care ii comandam, plini de talent si experienta, si-n privirea carora citeam acea nevoie, acea sete de autodepasire, de a incerca impreuna cu mine imposibilul. Avea fiecare o familie, o dragoste, un prieten, o fiinta draga, ce le dadeau o ratiune de a trai, un imbold in lupta, un refugiu pentru suflet, forta in fata adversitatii.

[…] Sa ne intoarcem la acea dimineata de 10 iunie 1944, in timpul raportului de dimineata. In timp ce se inalta drapelul, privirea mea trecea de la o escadrila la alta, notand absenta celor ce ne parasisera, absenta acelor figuri, a acelor personalitati, inca mai dragi si mai apropiate acum tocmai prin absenta lor.

Nu puteam si nu voi putea vreodata uita zambetul fermecator si blanda voce a lui Constantin Dimache, cel care, seara, la un „pahar” ne canta, acompaniindu-se la chitara: „Costica, Costica, fa lampa mai mica!”
Grelele pierderi de piloti si avioane pe care le suferisem ma indurerau profund.

Daca avioanele se intorceau din lupta ciuruite de gloante, se puteau repara chiar pe aerodrom, in cea mai mare parte a cazurilor, datorita experientei si vointei neobosite a personalului tehnic, in schimb, pe langa intolerabila durere provocata de disparitia fiecaruia dintre camarazii nostri, adevarul cumplit era ca nu aveam alti piloti capabili sa le inlocuiasca marea capacitate si exceptionalul talent.

*

Dupa terminarea raportului, spre ora 7 si 30 min., Statul major al Grupului s-a indreptat ca de obicei catre Cartierul General. In acea dimineata ma insoteau: maiorul mecanic Trandafirescu, seful Serviciului tehnic, comandorul Traian Gavriliu, seful Biroului-Operatii, si cei trei comandanti de escadrila: capitanii Petre Constantinescu, Mircea Dumitrescu si Gheorghe Posteuca.

Pe drum discutam despre problema cea mai grava a zilei: in caz de alarma nu aveam imediat disponibile decat doua patrule din fiecare escadrila, adica 24 de avioane, fara sa punem la socoteala celula mea de comanda [compusa din doua aparate, al comandantului si al coechipierului – n. red.], deci un total de 26 de avioane. Maistrul Paduroiu, seful serviciului tehnic ne promisese ca dupa ora 10 dimineata, fiecare escadrila va mai avea la dispozitie inca o patrula, deci inca 12 aparate. Puteam astfel fi gata cu 38 de aparate la ora obisnuita a raidurilor americane.

Dupa ce am rezolvat provizoriu aceasta problema, am trecut in revista, in minte, ordinele pe care le dadusem, in timp ce in jurul meu fiecare isi vedea de treburile si responsabilitatile sale: incalzirea motoarelor, verificarea armamentului si a aparaturii radio, realizarea reparatiilor si punerea la punct a avioanelor. Toate sarcinile se rezolvau intr-o atmosfera de incredere, de speranta si de voie buna.

*

Ora 8 dimineata. Postul de Comanda al Comandamentului Aviatiei din Balcani (nume de cod „Tigrul”), situat la Otopeni si comandat de colonelul german Eduard Neumann, una din cele mai mari si distinse personalitati ale aviatiei de vanatoare germane, este dotat cu un ecran mare pe care apar, datorita aparatelor „Freja” si „Wurtzburg” (stramosii radarului) miscarile aviatiei americane.

Pentru ca formatiile americane, plecate de la Foggia, survoland apoi Marea Adriatica si Iugoslavia, sa poata fi inregistrate si sa apara pe ecranul P.C. „Tigrul”, era necesar ca zborul lor sa aiba loc la o anumita altitudine. De indata ce o miscare aparea pe ecran, ofiterul de garda trebuie sa apese pe butonul de alarma, punand astfel ansamblul sistemului de aparare al aviatiei de vanatoare si al apararii antiaeriene (intregul DCA), in stare de alarma.

Cum raidurile aviatiei americane asupra Romaniei nu avusesera niciodata loc inainte de ora 10 dimineata, ofiterii aflati de garda la orele probabile ale raidurilor erau alesi dintre ofiterii superiori. Asadar, la ora 8 dimineata, ora putin probabila pentru un raid, de garda se aflau ofiteri de grad inferior.

In acea dimineata s-a produs un fapt de necrezut, adevarat miracol (si nu singurul in acea zi memorabila, ceea ce dovedeste ca uneori se petrec evenimente care nu au nici o explicatie normala, nici o justificare logica). Deci, la ora 8, ofiterul de garda, ca urmare a unei neatentii a lasat ecranul nesupravegheat un timp nedeterminat. Revenindu-si, speriat, cu un reflex de aviator, el declanseaza fara ezitare alarma pe intregul teritoriu.

*

Pe aerodrom, tocmai intrasem in birou sa-mi parcurg corespondenta, cand… alarma?… ora 8?!! Surprins pentru moment de ora neobisnuita, imi iau pistolul de alarma, ies repede si lansez racheta verde prin care dau unitatilor mele ordinul de decolare imediata. Ma indrept impreuna cu coechipierul meu spre avionul meu.

Dupa un minut si 36 de secunde, prima patrula decoleaza, urmata fara intrerupere de restul formatiei. Deja echipat si instalat in avion, privesc o clipa coechipierul meu, un suras, un scurt salut, un semn de intelegere si decolam si noi. Pentru acest tip de situatie stabilisem de mult un plan de lupta: escadrilele incolonate dupa decolare trebuiau sa execute, luand altitudine, un viraj strans, efectuand o jumatate de intoarcere care la 1500 m altitudine le aducea la verticala aerodromului.

Coechipierul meu si cu mine, am decolat imediat dupa ultima patrula si, taind traiectoria formatiei, ne-am situat in fruntea ei, continuand sa luam altitudine si indreptandu-ne spre un sector determinat in prealabil (sectorul S.N. la 100 km N.V. de Bucuresti), pe care il atingeam, in general, la 10000 m altitudine.

Aceasta manevra repetata de atatea ori ne era bine cunoscuta. De obicei, in timp ce ne ridicam, primeam prin radio de la Postul de Comanda „Tigrul” de la Otopeni, informatii cu privire la raidul american: directia, inaltimea zborului fiecarui val de bombardiere, numarul aproximativ al acestora etc.

In ziua aceea, in timp ce ma aflam la 1500 m altitudine in fruntea formatiei, am auzit in casca, codificat: „Atentie Paris, atentie Paris, indieni deasupra cuibului”. Am recunoscut indata vocea lui Traian Gavriliu, seful Biroului Operatii al aerodromului Popesti-Leordeni care ma anunta astfel ca avioanele de vanatoare (indienii cu doua pene) se indreptau spre aerodrom (cuib).

Atunci, privind peste bord, vad val dupa val, la foarte joasa altitudine, formatiuni de Lightning (avioane de vanatoare americane cu dublu fuselaj) care se indreptau, venind dinspre est (cand, de obicei, veneau de la vest) direct spre aerodromul nostru. Imediat si fara ezitare ordon prin radio: „Paris catre Paris 1, 2, 3 (escadrilele mele), atacam, urmati-ma!” si, intr-o fractiune de secunda, situatia se rastoarna radical, caci Dumnezeu a vrut altfel.

In locul surprizei pe care americanii ne-o pregateau venind la o ora neobisnuita si dintr-o directie neasteptata, sosind in razmot de la Foggia peste Adriatica si Iugoslavia, de-a lungul Dunarii pana la Oltenita, sperand astfel sa scape de „radarul” de la Postul de control „Tigrul”, ei sunt cei care, de fapt, cad in capcana, inainte de a fi declansat atacul.

Ofensiva noastra fulgeratoare a fost o surpriza totala. Intr-un picaj vertiginos, ne-am napustit cu totii asupra Lightning-urilor care, in acel moment, se aflau la nivelul liniei de centura a capitalei si se pregateau sa ne nimiceasca la sol. Primul nostru atac a fost decisiv si am avut norocul chiar din primele clipe sa-l doboram pe Comandantul formatiei care, de altfel, a fost singurul supravietuitor dintre pilotii americani participanti la raid.

Atacul nostru a fost atat de rapid incat nici unul din cele 100 de avioane americane nu a putut sa traga nici macar un singur proiectil asupra avioanelor noastre de la sol. In aceasta lupta aeriana protagonistii se deosebeau cu usurinta, pe de o parte aflandu-se avioanele cu dublu fuselaj Lightning si, pe de alta parte, avioanele IAR 80.

Marea dificultate a acestei lupte s-a datorat insa joasei altitudini la care s-a desfasurat, din moment ce esentialul s-a petrecut intre sol si 200 m inaltime, totul evoluand intr-o confuzie totala, cumplita, avand in vedere marele numar de aparate participante la lupta. Dupa primul atac, in invalmaseala care a urmat, principala noastra preocupare a fost sa evitam ciocnirile in acest vartej in care la fiecare clipa ne aflam fata in fata, incrucisandu-ne cu viteze relativ uimitoare, depasind uneori 1000 km/ora.

Luati prin surprindere si pierzandu-si din start comandantul, aproape jumatate din avioanele americane au incercat sa se degajeze si au reusit sa paraseasca terenul prin tehnica cercului defensiv, intorcandu-se inapoi la Foggia.
Cu nervii incordati la maxim, cu sensibilitatea vie si cu simturile ascutite, am inregistrat dintr-o privire intregul spectacol, ansamblul exaltant al acestui camp de batalie aerian.

In acele momente am realizat inca o data cu mandrie, curajul, daruirea, exceptionala pregatire si siguranta „baietilor” mei precum si extraordinara manevrabilitate a avioanelor IAR 80, in fata carora Lightning-urile pareau niste pasari prea mari, stanjenite de propria lor forta si de joasa inaltime la care au fost silite sa lupte.

Personalul de la sol, surprins de rapiditatea atacului, ramasese inmarmurit. Tot astfel, taranii de pe camp, muncitorii de la fabrica „Apretura” din vecinatatea aerodromului, toti au fost spectatorii si martorii acelei lupte sangeroase, in lumina orbitoare a soarelui de vara, in zgomotul exploziilor, in tacanitul asurzitor al mitralierelor, in urletul fantastic al motoarelor, in timp ce pretutindeni se inaltau spre cer volutele de fum ale avioanelor doborate ce ardeau.

Apoi, brusc, s-a asternut tacerea, se auzea doar zgomotul motoarelor incetinind, pe cand cerul si pamantul inca mai vibrau de dezlantuirea lor. Aceasta impresionanta lupta aeriana a durat 12 minute, 12 minute infiorator de lungi pentru unii, incredibil de scurte pentru altii.
Astfel a luat sfarsit una din cele mai importante batalii aeriene din cel de-al II-lea razboi mondial, cel putin din aceasta regiune de sud-est a Europei.

De mentionat ca in imediata vecinatate a aerodromului Popesti-Leordeni s-au gasit 24 de avioane americane doborate; din nefericire, cum am precizat mai sus, numai un singur pilot american a supravietuit, comandantul formatiei, care reusise sa iasa din avion inainte ca acesta sa explodeze dupa aterizarea sa fortata.

Dupa aterizare, dupa primirea triumfala si primele momente de euforie, dupa imbratisarile si lacrimile de bucurie si emotie, am avut durerea sa constatam ca trei dintre camarazii nostri lipseau la apel: lt. Nicolae Limburg, supranumit „Generalul”, adj. Tari si adj. Giurgiu, doborati de americani, in urma unei inclestari dramatice. Am constatat, de asemenea, ca si avioanele noastre suferisera numeroase avarii. Totusi, spre surprinderea noastra, desi ciuruite de gloante, toate acestea se intorsesera la baza in bune conditii.

Eu insumi am fost uimit sa constat ca avionul meu IAR 81, cu numarul 344, primise printre multe altele un proiectil de 13,2 mm care, intrand prin parbriz, traversase carlinga. In mod normal, traiectoria proiectilului ar fi trebuit sa treaca prin capul meu si am fost cu totii incapabili sa ne explicam prin ce minune scapasem cu viata. Astfel, inca un fapt se adauga, pentru mine, celorlalte evenimente extraordinare si providentiale ale acestei zile memorabile, care a debutat printr-o alarma eronata si in acelasi timp miraculoasa.

La scurt timp dupa sfarsitul luptei, generalul Gheorghe Jienescu, ministrul Aerului, insotit de Nicolae Dinischiotu, ministrul adjunct al Economiei nationale, au venit sa ne felicite si ne-au adus in dar 24 de sticle de sampanie frantuzeasca pentru cele 24 de victorii ale noastre; in ceea ce ma priveste, am primit si 3 sticle de whisky pentru cele 3 victorii personale care tocmai se adaugasera palmaresului meu.

Intr-adevar, in acea perioada, aveam deja la activul meu 9 bombardiere si 3 avioane de vanatoare doborate. La sfarsitul razboiului, scorul meu privind exclusiv bombardierele americane s-a ridicat la 12 (fara a mai socoti victoriile mele asupra avioanelor sovietice).”

Textul a fost preluat de pe www.ziare.com

Mai jos vă las şi un clip apărut tot pe site-ul respectiv în care puteţi vedea imagini inedite cu Dan Vizanti povestite de fiica acestuia Ana Maria Vizanti.
http://www.220.ro/emb/YZxpGo2y5Y&from=

GLORIE ETERNĂ EROILOR NEAMULUI !

Anunțuri

Ce zici?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s