Despre filmul „Braşov 1987 – Doi ani prea devreme”

Filmul Braşov 1987 – Doi ani prea devreme a reuşit să transforme cea mai spectaculoasă mişcare socială din România anilor 1980 în cel mai tern lucru.

Singurul motor al filmului Braşov 1987… sunt declaraţiile celor care au participat la revolta anti-comunistă din 15 noiembrie 1987. Făcându-şi o cruce mare de tot şi suspinând un „Doamne ajută!”, materialul începe să ruleze.

Pelicula abundă de informaţii despre România acelor ani, însă lacrimile rememorării acelor zile de euforie şi teroare, precum şi momentele şocante (Stana Dobre povestind despre avort, spre exemplu) nu sunt suficient de accentuate şi de legate.

De asemenea, construcţia poveştii în ansamblu mi s-a părut şubredă (15 Noiembrie 1987 este într-adevăr o poveste în sine, dar e la fel de important şi cum o spui), iar contrastul între alternarea memoriile muncitorilor şi imaginile oficiale de la Cântarea României despre bună-starea naţiei mi s-a părut ratat. Doar vag am perceput intenţia de a se prezenta cele două Românii, în general impresia fiind că se inserează materiale video din arhiva TVR doar pentru a mai face o pauză între povestirile muncitorilor.

Ce vreau să zic este că un film despre drama lui 15 Noiembrie 1987 nu trebuie să excludă latura de divertisment. Singurul moment în care autorii au încercat să facă cu adevărat un film este acela în care melodia „La Telejurnal” şi muncitorii legaţi la unison de miracolul caşcavalului descoperit în Judeţeana de Partid fac corp comun. Apoi, editorii şi regizorul s-au speriat că le-ar putea ieşi un film chiar interesant şi au revenit la normele de siguranţă.

Valoarea informaţională a filmului, practic un reboot al episodului din „Memorialul Durerii”, nu poate fi pusă la îndoială. Din păcate, un adolescent recent ieşit de la vizionarea filmului Braşov 1987 – Doi ani prea devreme nu se va grăbi să trimită pe grupul său de whatsapp sau facebook un mesaj de genul „băi, tocmai am văzut un film demenţial, trebuie să vă uitaţi şi voi!”.

Anunțuri

Ziua Armatei Române, de ce 25 octombrie

Pe 25 octombrie a fost eliberat Careiul, ultimul petec românesc aflat sub stăpânirea hortyştilor.

Aşa cum după WW2 ziua de 23 august a fost instaurată de comunişti ca zi naţională (a ţinut până în 1989), aşa şi 25 octombrie a fost stabilită de acelaşi grup de băjeţi şi fete ca ziua armatei.

Nu mă-nţelege greşit, este o dată care merită amintită şi celebrată – cea la care armata refăcea Ardealul ciuntit în 1940 – însă mi se pare prea mult să fie decretată drept ziua armatei, adică cea mai cea zi a întregii armate române.

Nuş, dar mi se pare o dată aleasă prea propagandistic. De ce n-ar fi fost 22 iunie aleasă ziua armatei, după loviluţia din 1989? Soldaţii români vorbesc în memoriile lor despre sentimentul înălţător pe care l-au avut la traversarea Prutului. După retragerile din 1940 percepute de ei drept ruşinoase, momentul 22 iunie a constituit pentru întraga armată română redobândirea onoarei terfelite.

OK, bun, eram aliaţi cu nemţii şi acum fiind membrii NATO poate dădea prost la CV data aceea.

16 iulie, anyone? Este data la care trupele române au început traversarea Dunării în 1877 pentru a le veni în ajutor ruşilor băgaţi la colţ de otomani.

După acea traversare, soldaţii români conduşi de Carol I au continuat să lupte pe frontul bulgăresc şi să parafeze independenţa de stat a României ca nişte bărbaţi adevăraţi. Sau, no, dacă ne place toamna, 8 octombrie (1878), data paradei trupelor române învingătoare în războiul de independenţă.

Din nou, n-am paranoii din astea cu ştergerea memoriei comuniste şi altea alea. 25 octombrie este orice altceva doar despre comunism nu, evident, însă bulangii ăia au încercat să acapareze data şi astfel să facă alte momente să pară mai minionice. Ba chiar pe unele să le şteargă de tot din memorie (22 iunie).

Nici după 1 decembrie nu mă omor prea tare. E faină tare seminificaţia zilei – toţi românii uniţi, în sfârşit, sub acelaşi steag – însă mi se pare că reduce importanţa lui 24 ianuarie (Ţara Românească şi Moldova), 27 martie (Basarabia) şi 28 noiembrie (Bucovina).

De bună seama, ziua proclamării independenţei trebuia să fi fost reinstaurată ca zi naţională a ţării (10 mai).

Ce vreau să zic e că ar fi fost necesare nişte data care să rezoneze la nivel naţional, nu doar unele de importanţă regională.

 

Gazeta Sporturilor chiar e hârtie pentru împachetat peştele şi chiar mai mult

Aparent e ceva conflict între GSP şi antrenorul Naţionalei României, Christoph Daum. Sau cel puţin asta înţeleg din tirada de aici a unui fost jurnalist al ziarului.

Dl. Daum a spus într-o conferinţă de presă că Gazeta Sporturilor este un ziar „bun să împachetezi peştele în el”, iar acest lucru l-a lovit direct în mândrie, suflet şi boaşe pe Daniel Nanu, fost jurnalist al cotidianului.

Nu pot să înţeleg de ce dl. Nanu s-a atacat aşa, dat fiind că Gazeta Sporturilor chiar e hârtie pentru împachetat peştele.

Luând din raft ediţia de miercuri a Gazetei Sporturilor în timp ce aşteptam la coadă în Carrefour, am văzut pe prima pagina, pe nenenorocita de primă pagină!!!, o poză mare din meciul Viitorul Constanţa – FC Voluntari încheiat 0-0.

Răsfoind mai departe ziarul, constat că 16 din cele 18 pagini sunt despre fotbal, predominant Liga 1 (mai nimic despre Ligile a 4-a şi a 3-a unde chiar se întâmplă lucruri interesante şi de interes pentru marile oraşe). Pe două pagini, în rubrica Omnisport, erau consemnate nişte evenimente din alte sporturi, apoi pe ultima pagină era Becali, sau ceva de genul.

Am pus ziarul la loc în raft pentru că nu prea mănânc peşte şi am deja destulă hârtie igienică acasă.

 

Cum mi-a stricat acustica de la Dramatic două posibile relaţii

Într-o ştire despre cum publicului braşovean îi trebuie servită cultură cu linguriţa, consilierul local Adrian Oprică menţionează şi „finalizarea lucrărilor de reparații de la sediile instituțiilor de cultură, care din acest an vor fi la cele mai bune standarde.”

Citind ştirea nu ştiu la ce fel de lucrări se referă concret, dar ştiu că relativ recent (vara lui 2014) s-au încheiat renovările la sala mare a Teatrului Dramatic din Braşov. Marea şmecherie era că s-a lucrat la îmbunătăţirea acusticii, iar TV-urile locale dădeau ştiri despre cât de mine s-aude într-o sală fără scaune. Beton.

Câteva Tinder swipe-uri mai târziu ajung cu o gagică la Festivalul de Dramaturgie Contemporană. Ea veselă că n-a mai fost la teatru de mult timp, eu mândru c-am fler şi încântat c-o să avem despre ce vorbi după.

După piesă ne uitam jenat unul la celălalt. Ştii meniul, semi-zâmbete şi garnitură de „da, a fost interesant, îhm”.

Am avut bilete puţin mai sus de rândul din mijloc. De când am văzut că actorii şi decorul par că sunt absorbiţi de o gaură neagră din spatele scenei şi jumătatea din faţă a scenei rămâne neutilizată din cauza configurării spaţiului mi-am zis că nu-i a bună. Şi gândul ăsta a fost cam singurul lucru pe care l-am auzit întreaga seară. De ce nu m-am ridicat să plec? Pentru că eram şocat, d-aia!

Peste un timp, revenit cât de cât din şoc, m-am decis să merg la o piesă jucată de ai noştri, Poveste de iarnă. Că poate data trecută a fo’ cum o fo’ fiindcă trupa era din alt oraş, că poate-s eu prost.

Chiar şi-aşa, am luat bilete un pic mai jos de rândul din mijloc că cine ştie, ştii?

Actorii s-au străduit să ducă mesajul lor cât mai limpede spre urechile publicului, însă a fost în zadar. Începusem să am flashback-uri şi mă gândeam cu oroare la discuţia cu ea de după. Mi-era foame şi mi-era frică.

Chiar şi după atâtea luni, am nopţi în care mai dorm cu veioaza aprinsă. Amintirea demonului înfometat şi frustrat auditiv în care se transformase femeia elegantă şi gingaşă de dinaintea spectacolului mă va urmări încă o perioadă.

Astfel, declaraţii de genul publicul brașovean este la nivelul la care trebuie educat” merită doar un NU ŢI-E RUŞINE SĂ VORBEŞTI AŞA, BĂ?!

Publicul braşovean trebuie educat să ce? Să vă ia la şuturi c-aţi investit bani buni într-o sală în care acustica e praf? Că aţi şicanat teatrul, opera şi că vă lăudaţi cu improvizaţia filarmonicii de parcă aţi făcut un Carnegie Hall?

Educaţi-ne, până nu ne educăm singuri.