Cum mi-a stricat acustica de la Dramatic două posibile relaţii

Într-o ştire despre cum publicului braşovean îi trebuie servită cultură cu linguriţa, consilierul local Adrian Oprică menţionează şi „finalizarea lucrărilor de reparații de la sediile instituțiilor de cultură, care din acest an vor fi la cele mai bune standarde.”

Citind ştirea nu ştiu la ce fel de lucrări se referă concret, dar ştiu că relativ recent (vara lui 2014) s-au încheiat renovările la sala mare a Teatrului Dramatic din Braşov. Marea şmecherie era că s-a lucrat la îmbunătăţirea acusticii, iar TV-urile locale dădeau ştiri despre cât de mine s-aude într-o sală fără scaune. Beton.

Câteva Tinder swipe-uri mai târziu ajung cu o gagică la Festivalul de Dramaturgie Contemporană. Ea veselă că n-a mai fost la teatru de mult timp, eu mândru c-am fler şi încântat c-o să avem despre ce vorbi după.

După piesă ne uitam jenat unul la celălalt. Ştii meniul, semi-zâmbete şi garnitură de „da, a fost interesant, îhm”.

Am avut bilete puţin mai sus de rândul din mijloc. De când am văzut că actorii şi decorul par că sunt absorbiţi de o gaură neagră din spatele scenei şi jumătatea din faţă a scenei rămâne neutilizată din cauza configurării spaţiului mi-am zis că nu-i a bună. Şi gândul ăsta a fost cam singurul lucru pe care l-am auzit întreaga seară. De ce nu m-am ridicat să plec? Pentru că eram şocat, d-aia!

Peste un timp, revenit cât de cât din şoc, m-am decis să merg la o piesă jucată de ai noştri, Poveste de iarnă. Că poate data trecută a fo’ cum o fo’ fiindcă trupa era din alt oraş, că poate-s eu prost.

Chiar şi-aşa, am luat bilete un pic mai jos de rândul din mijloc că cine ştie, ştii?

Actorii s-au străduit să ducă mesajul lor cât mai limpede spre urechile publicului, însă a fost în zadar. Începusem să am flashback-uri şi mă gândeam cu oroare la discuţia cu ea de după. Mi-era foame şi mi-era frică.

Chiar şi după atâtea luni, am nopţi în care mai dorm cu veioaza aprinsă. Amintirea demonului înfometat şi frustrat auditiv în care se transformase femeia elegantă şi gingaşă de dinaintea spectacolului mă va urmări încă o perioadă.

Astfel, declaraţii de genul publicul brașovean este la nivelul la care trebuie educat” merită doar un NU ŢI-E RUŞINE SĂ VORBEŞTI AŞA, BĂ?!

Publicul braşovean trebuie educat să ce? Să vă ia la şuturi c-aţi investit bani buni într-o sală în care acustica e praf? Că aţi şicanat teatrul, opera şi că vă lăudaţi cu improvizaţia filarmonicii de parcă aţi făcut un Carnegie Hall?

Educaţi-ne, până nu ne educăm singuri.

Legea scrisă şi nescrisă

Într-o seară, la Modarom, apăsasesm butonul semaforului şi aşteptam să se facă verde. Deşi era doar ora 8 sau 9, pe bulevard nu cobora nici o maşină. Dar dacă eşti la 8-9 seara pe Strasse cu mâinile în buzunar, ce te face să crezi că tre’ să te grăbeşti şi să treci pe roşu?

Mă uitam la Tâmpa, mă uitam la Modarom, mă uit la biciclistul echipat de Turul Franţei care se opreşte lângă mine. Pune un picior jos, se uită-n stânga, îşi încleştează mâinile pe ghidon şi brusc dăm ochi în ochi.

-Ce-ai de gând să faci?, îl întreb în minte

-Orice este nevoie, îmi răspunde telepatic.

Şi ţup!

A pornit doi metri în susul bulevardului, pe lângă maşinile parcate, apoi a cotit finuţ stânga traversând mai pe trecere, mai pe lângă ea.

Nonşalant totul, ştii? Nu galopa, se bucura doar de peisaj.

În morţii ‘mă-tii de bulangiu!, a căzut ca plapuma bunicii după o zi de joacă în zăpadă peste dialogurile cetăţenilor aflaţi în aşteptare la trecere.

Rutierul şi-a întors capul şi mă căuta prin lentilele negre ale ochelarilor.

Da, tu, mă, prostule!, i-am venit în ajutor.

Nu-s nebun, ştiu că câcatul ăla e o raritate în lumea bicicliştilor. Dar câcaţii ăştia ies în evidenţă, ştii, şi lumea rămâne cu izul trecerii lor şi apoi când se întâlneşte cu alţi biciclişti primul instinct este unul defensiv. E prost de pute, sau nu e?

California Dreamin’ în Şchei

Gluma începutului de mileniu în Braşov este cea că băieţii (băiatu’?) din Primărie nu ştia că sus în Şchei cineva plănuia să construiască ditai ansamblul rezidenţial.

Băieţii (băiatu’?) din Primăria Braşov, care bat pariu au (are?) un excel dedicat fiecărei borduri din oraş, au (a?) avut nevoie de şcheieni ca să-i (să-l?) informeze despre delirul urbanistic.

Faină glumă. Sper să intre odată legea pe ferestrele Primăriei ca un tsunami şi să-i spele pe toţi câcaţii ăia.

Vreau mai mult verde în Braşov

Aproape zilnic cutreier străzile oraşului ăsta şi văd chestii, ştii? Acolo o groapă perfect pătrată, exact în parcarea prin care trec atâtea maşini, acolo lipsa unei trecerei de pietoni, de tre’ să ocoleşti inutil, acolo nişte felinare stricate care fac orice film de groază să pară o comedie romantică.

Zic acuma de lucrurile astea simple, las SF-urile pentru altă postare.

Tot în lucrurile astea simple intră şi lipsa copacilor de pe marginea unor trotuare şi din pieţele publice. Când meri pe jos prin caniculă, te uiţi şi ţi se pare o idee splendidă să sacrifici un loc de parcare pentru un copac.

Ştiu că statisticile dau Braşovul ca fiind oraşul cu cei mai mulţi metri pătraţi de spaţiu verde pe cap de locuitor. Irelevant. Copacii care să oxigeneze oraşul şi minţile cetăţenilor sunt necesari ÎN oraş. Că-i vezi în departare pe munţii din jur nu face decât să te oftice mai tare.

Copacii ăştia ar trebui să existe şi-n Piaţa Sfatului şi în Piaţa Unirii. Şi n-ar fi o idee tocmai rea să se mai renunţe naibii la nişte terase pe Republicii, să li se mai limiteze şi spaţiul de extindere, şi să avem măcar din 20 în 20 de metri nişte copaci de la Modarom până-n Piaţa Sfatului.

Republicii, pe timpul verii, este cea mai de rahat stradă din oraşul ăsta.