Slovenia se ține bine cu SUA, noi n-am mai hocheit la JO din 1980

Mi-a dat comentatorul de la NBCSN niște statistici despre Slovenia în timpul meciului cu SUA, care inaugurează turneul masculin de hochei la JO 2018, că aproape mi-a provocat o depresie. Două milioane de locuitori, vreo o mie de jucători de hochei înregistrați, unul meșter rău – Anze Kopitar – dublu campion NHL cu LA Kings.

Conform site-ului ăsta, în România sunt înregistrați 1282 de jucători. Avem cam același număr de echipe în campionatul național: noi – 6, slovenii – 7. Dar duma e că noi suntem vreo 20 de milioane de suflete și chiar dacă practicăm sportul ăsta de la începutul anilor 1920, n-am prea reușit să ne impunem pe scena mondială.

Ce ne lipsește? Patinoare mai multe și mai ieftine? Echipament mai ușor de găsit și mai ieftin? Programe de hochei (sporturi de iarnă) în școli generale, licee și universități? Dorința generală de a ne face un nume în sportul ăsta, nu doar complacerea de a surprinde o dată pe secol printr-o înfrângere la limită?

Din punct de vedere al poziționării geografice, România ar trebui să fie acolo printre cei mari.

2-0 pentru SUA după primele două reprize, slovenii au fost aproape să deschidă scorul. Hai cu a 3-a.

UPDATE: hai zi să mori tu, Slovenia a revenit de 0-2 și a bătut SUA în prelungiri.

Anunțuri

Marea fâlfâială de Centenar

Consilierul local Lucian Pătrașcu (PSD) e de părere că trei mii de beculțele tricolore instalate pe Tâmpa ar însemna că „să celebrăm Centenarul cum se cuvine”.

Cum se cuvine, eh? Nu contează că pe Tâmpa, observabilă din aproape orice zonă a orașului, flutură deja un tricolor făcut din cel mai ieftin material posibil. Ce-ar fi să începem cu asta, ca să nu mai vedem după fiecare furtună un pic mai încordată steagul ăla franjuri.

Neah, să împodobim pădurea cu trei mii de beculețe albastre, galbene și roșii, ca să se vadă din spațiul cosmic care e nația cu cel mai cel complex de inferioritate. Ca așa se cuvine, bă nepatrioților vânzători de țară!

Cum adică să mergi pe autostradă la Alba Iulia, locul unde pentru o clipă toată nația asta a crezut sincer că va fi bine, într-o oră jumate să fii acasă la Brașov, și apoi de aici să iei primul avion spre Constanța, ca să mânci o clătită pe plajă în jurul unui imens foc de tabară și să crezi din nou, pentru o clipă doar, că va fi bine?

Nu, bă, în suta asta de ani o plasă colorată peste Tâmpa ar fi apogeul modului cuvenit de a sărbători un ideal.

De la legile lui Dragomir, la legile PSD, la a fi ce vrem să fim

Când legea 4, sau legea Dragomir, pentru prevenirea şi combatarea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive a intrat în vigoare în 2008, o bună parte a populaţiei României spunea „lasă-i, că aşa merită”.

Cei care meritau efectele acelei legi erau ultraşii, golanii şi drogaţii ăia.

„Lasă-i, că aşa merită”, pentru că abuzurile din acea lege nu-i priveau pe ei. Că umbrela sau chiar şi un nenorocit de baston pentru mers erau considerate obiecte contondente şi păstrate la poarta stadionului nu-i interesa. „Să-şi ia o pelerină, dacă nu le convine. Sau să stea acasă”.

„Lasă-i, că aşa merită”, pentru că nu trebuiau să stea să negocieze cu jandarmii de ce „Basarabia Pământ Românesc” scris pe un tricolor sau o pânză albă nu instigă la „ură naţională, rasială, de clasă ori religioasă, la discriminări de orice fel şi la violenţă”

„Lasă-i, că aşa merită” am tot auzit şi citit până am devenit jenat să spun cuiva că mă identific cu ultraşii ăia şi că-mi place să merg la meci nu doar ca să văd fotbalul ci să-l şi simt, altfel decât „ăia în Anglia care…” nu şi-au luat omorul într-un camion de jandarmerie pentru mesaje anti-patroni sau manageri de club afişate pe stadion, cum un Dragomir = PCR afişat la noi într-un anonim meci de divizia B îţi asigura. „Libertate pentru suporteri”, se striga meci de meci pe stadioane. „Ce libertate le trebuie, n-au destulă?”

Vedeţi voi, vorbim astăzi despre o Românie tot mai mult ruptă-n două, despre nişte noi şi nişte ei cum vorbeam eu cu ultraşii mei acum zece ani, când ne uitam la ce se petrecea în lumea noastră – în bula noastră, că tot e la modă termenul – şi strigam că e nedrept şi că dacă e să rămânem ca societate pasivi la toate acestea, atunci calea spre alte abuzuri, mult mai vaste, este larg deschisă.

„Lasă-i, că aşa merită”, sunt doar ofticaţi că nu mai pot aprinde torţe pe stadioane. Am aprins torţe şi fumigene şi după aceea, chiar dacă riscam ani de puşcărie, pentru că ştim şi partea a doua din celebrul „capul plecat, sabia nu-l taie”. Ne-am adaptat şi am continuat să fim ceea ce voiam să fim – liberi, chiar dacă într-un fel era ilegal.

Pe parcurs, ne-au făcut tot mai mult să credem că în România există noi, cei care trăim într-un bloc comunist, şi ei, care de asemenea trăiesc într-un bloc comunist. Însă noi şi ei suntem ăştia toţi, ultraşii, corporatiştii, ţăranii, suntem ăia de care le-au spus mamele lor să se ferească ălora care cred că Casa Poporului e totuna cu blocurile de pe Vişinului 18.

„Să ai grijă, mamă, cu golanii şi drogaţii, cu ăia care vor să fure ţara, cu beţivii”. Dar proştii nu şi-au ascultat mamele.

Libertatea nu se dă, se ia. Vorbesc aici de o viaţă liberă de grija că aleşii ţării vor lucra în detrimentul cetăţenilor şi a României, de libertatea de a-mi trăi viaţa ca român în România şi nu în altă parte doar pentru că am dreptul să plec dacă nu-mi convine, de o viaţă liberă de frica că viitorii mei copii vor creşte într-o ţară bolnavă moral. Libertatea să văd uimirea şi zâmbetul de pe chipul unui copil care se uită la torţa ce luminează totul în jurul său.

Dumnezeu nu bate cu parul. Băieţii de la Asalt, în schimb…

Când „Raţele” Grupului 8 Asalt se întorceau chill la aerodrom dintr-o misiune la începutul lunii septembrie 1943, habar n-aveau că erau pândite dintr-un ascunziş de o turmă de tancuri sovietice T-34.

… zburam la câţiva metri de sol, liniştiţi, în formaţie strânsă. Nu bănuiam pericolul ce ne aştepta.”

adjutantul aviator C-tin „Gill” Georgescu în memoriile sale via Blindatele Ceruluide Valeriu Avram şi Alexandru Armă, Ed. Militară, 2013

Ce i-a aşteptat a fost un proiectil de tanc care avea pe el numele lui Dieter Orth, ofiţerul german de legătură între Luftwaffe şi Grupul 8 Asalt. Proiectilul i-a retezat cam un sfert din aripa stângă, ceea ce i-a făcut avionul se se încline decisiv pe aceeaşi parte şi să explodeze în pământ.

Din cauza înălţimii mici la care zburau, neamţul n-a mai avut timp de nimic. Gill a început să urle ca un nebun în carlingă, iar Teo Zăbavă, mut de oroare, a putut maxim să-şi facă o cruce.

Era un tânăr frumos, ca un actor, dar foarte curajos în luptă. Am executat împreună multe misiuni periculoase în adâncimea liniilor bolşevice.”

idem

Pe lângă asta, Dieter Orth era şi băieţaş, îngrijindu-se ca cei din Grupul 8 Asalt să nu ducă lipsă de combustibil, hrană, piese de schimb şi de ţigări.

Mai ales de ţigări! – Herr Orth este cel din centru.

Cei din Escadrila 41 au amânat revenirea la aerodrom pentru a face o cercetare zonei. Aşa au descoperit bine camuflate într-o pădurice opt tancuri T-34, care s-au infiltrat tiptil prin front până în acea zonă, cam la 20 de km de aerodrom.

Au dat prin radio la comandament ce se întâmplase, au marcat locul pe hartă şi abia apoi au aterizat la bază. După ce şi-au făcut plinul la bombe şi cartuşe, au luat-o spre pădurice tot grupul, adică vreo treizeci de avioane, decişi să schimbe în întregime geografia locului.

„Haideţi, mai în faţă, că mai e loc”

A fost iadul! (…) După o ploaie de bombe, care au aruncat păduricea pur şi simplu în aer, am atacat toţi, în valuri, cu tunurile şi mitralierele de bord. Prin colimatoarele Revi se vedeau iarba arzând şi carcasele calcinate ale tancurilor inamice.”

idem

Operaţiunea de răzbunare şi peisagistică a durat vreo câteva minute. Asta nu l-a adus pe Dieter Orth înapoi, dar i-a făcut pe băieţi să se simtă pentru scurt timp un pic mai bine.


Grupul 8 Asalt a fost înfiinţat pe 11 mai 1943, prin convertirea aviatorilor fostului Grup 8 Vânătoare. Dintre toţi, Teodor Zăbavă era cel mai cel as, acesta reuşind să doboare 11 avioane sovietice la bordul lui IAR 80 în campania din 1941 şi la Stalingrad, în ’42. Despre aceste meşter cu altă ocazie.

Despre filmul „Braşov 1987 – Doi ani prea devreme”

Filmul Braşov 1987 – Doi ani prea devreme a reuşit să transforme cea mai spectaculoasă mişcare socială din România anilor 1980 în cel mai tern lucru.

Singurul motor al filmului Braşov 1987… sunt declaraţiile celor care au participat la revolta anti-comunistă din 15 noiembrie 1987. Făcându-şi o cruce mare de tot şi suspinând un „Doamne ajută!”, materialul începe să ruleze.

Pelicula abundă de informaţii despre România acelor ani, însă lacrimile rememorării acelor zile de euforie şi teroare, precum şi momentele şocante (Stana Dobre povestind despre avort, spre exemplu) nu sunt suficient de accentuate şi de legate.

De asemenea, construcţia poveştii în ansamblu mi s-a părut şubredă (15 Noiembrie 1987 este într-adevăr o poveste în sine, dar e la fel de important şi cum o spui), iar contrastul între alternarea memoriile muncitorilor şi imaginile oficiale de la Cântarea României despre bună-starea naţiei mi s-a părut ratat. Doar vag am perceput intenţia de a se prezenta cele două Românii, în general impresia fiind că se inserează materiale video din arhiva TVR doar pentru a mai face o pauză între povestirile muncitorilor.

Ce vreau să zic este că un film despre drama lui 15 Noiembrie 1987 nu trebuie să excludă latura de divertisment. Singurul moment în care autorii au încercat să facă cu adevărat un film este acela în care melodia „La Telejurnal” şi muncitorii legaţi la unison de miracolul caşcavalului descoperit în Judeţeana de Partid fac corp comun. Apoi, editorii şi regizorul s-au speriat că le-ar putea ieşi un film chiar interesant şi au revenit la normele de siguranţă.

Valoarea informaţională a filmului, practic un reboot al episodului din „Memorialul Durerii”, nu poate fi pusă la îndoială. Din păcate, un adolescent recent ieşit de la vizionarea filmului Braşov 1987 – Doi ani prea devreme nu se va grăbi să trimită pe grupul său de whatsapp sau facebook un mesaj de genul „băi, tocmai am văzut un film demenţial, trebuie să vă uitaţi şi voi!”.