Când cazi la ski și simți efectele

Joi am fost cu un bun prieten la ski în principiu ca să putem spune c-am făcut chestia asta pe 20 aprilie.

Am ajuns în cele din urmă să ne dăm sus prin Sinaia, într-un mediu extraterestru unde cerul nu se distingea de pământ. Stilul meu primitiv de a skia (genunchii jos și curbe cât mai minimaliste) trebuia să-și ceară tributul în cele din urmă. În primele secunde după ce m-am oprit din rostogolit nu știam exact dacă sunt pe pământ sau pe un nor. L-am văzut pe Ovi alunecând încetișor spre mine, m-am scuturat de costumul de yeti și am continuat cursa.

Eram convins că-mi voi resimți fizicul abia în ziua următoare, n-aveam vreo îndoială. Însă nu mă așteptam ca și sertarele minții să-mi fie afectate. „Deşi au reuşit un joc foarte bun, acest 0-0 contra lazialilor îngreunează şansele de promovare ale stegarilor în prima ligă.”

M-am buşit aşa de tare încât am visat că FC Braşov făcut egal cu Lazio Roma în Liga a 2-a. Cred că era Liga 2-a şi nu Serie B pentru că reporterul vorbea în română.

Pizdificarea Junilor

Să ţii zilele Braşovului în mijlocul iernii din primăvară mi se pare cea mai braşoveană chestie. Doar că speriaţii din Consiliul Director al Uniunii Junilor din Şcheii Braşovului şi Braşovechi au votat în unanimitate pentru amânarea coborârii în Cetate, iar odată cu treaba asta s-au amânat şi zilele Braşovului – un eveniment care practic stă în momentul Junilor, restul chestiilor care se întâmplă atunci nefiind mult diferite faţă de orice bairam orăşenesc.

În primul rând, sunt dezamăgit de faptul că o organizaţie precum Junii are ceva se numeşte consiliu director.  M-aş fi aştept ca şefii de cete să fie întruniţi în Ceata Supremă sau ceva de genul. Consiliu Director te face să crezi că ai de-a face cu o organizaţie al cărei eveniment este televizat anual la nivel naţional (bine, aici e şi lipsa de iniţiativă a presarilor locali) şi dat şi live pe internet, să vadă şi ăia din alte ţări care-i mersu’. Nu-i cazul, consiliul director al Junilor fiind doar nişte oameni întruniţi sub o egidă corporate, dar fără apucăturile de rigoare, şi care se sperie de nişte zăpadă şi mută tradiţia în zile mai călde.

Mbă, aia e, eu-s dezamăgit de atitudinea asta. Credeam că Junii sunt printre singurele instituţii din oraşul ăsta cu boaşe de cremene, dar aparent sunt şi ei doar nişte comozi ca majoritatea.

P.S. Vremea asta era un moment perfect pentru a se studia la rece popularitatea Junilor.

Un mesaj din suflet pentru Dacopaţi

Prietenii mai vechi nu mă mai cheamă aşa de des la bere de când am zis odată în gura mare că steagul dacic e printre cele mai mişto lucruri din lumea antică. Tipul ăla nou din grup cu trecut dubios şi suspectat de pedofilie bea acum berile mele, pe scaunul meu!

Nu mai rezist să mă prefac că nu-mi plac căciulile dacice şi că nu vreau şi eu una. S-o port primăvara şi toamna cu nişte ochelari de soare şi să invit gagicile la mine acasă ca să le arăt pe viezurele Marcel. Pe bune. Stă în dormitorul de la intrare şi mereu când vin băieţii pe la mine le zic că am acolo câinele vecinilor, dar e cam dubios şi n-am voie să deschid uşa. Mai am doar doi prieteni, nu vreau să-i pierd şi pe ei. În afară de mine, viezurele Marcel n-a văzut alţi oameni, dar cred că cu tipele s-ar împăca bine.

Odată am zis în preajma unor foşti profi de la facultate, după câteva beri, că tacticile de luptă ale dacilor ar merita studiate mai în detaliu, poate şi mai multe din fortrăţele lor recreate la scară, pentru turism. M-am trezit cu diplomele de licenţă şi master anulate în ziua următoare.

Dar acum nu-mi mai pasă de nici o repercusiune, de nimic. Recunosc public: îmi plac dacii! Muie, dacopaţilor! Aţi stricat dacii pentru simplioţii ca mine şi pentru asta n-o să vă iert vreodată.

Demotivaţional cu camioane

Ce se vede aici sunt două camioane fabricate la uzinele „Steagul Roşu” prin anii 1960 – un al treilea e în dreapta celui verde.

Sunt printre primele modele. Nu mă pricep care-i „Bucegi”, care-i „Carpaţi” şi etc., şi nici nu asta contează acum.

Ideea e că piesele astea de muzeu sunt parcate în faţa fostului palat adminstrativ al uzinei de vreo trei ani imediat. Cum în Braşov plouă şi ninge, şi ninge şi plouă, şi uneori mai e şi lapoviţă, dar şi caniculă, şi apoi iar plouă şi ninge, rezultă că bătrânii ăştia s-au făcut ţurţuri şi oameni de zăpadă de s-au plictisit.

Îmi imaginez un şofer, proabil chiar portarul, care ţi-ar zice că trebuie ceva aprobare scrisă de la şeful de garaj ca să poată muta camioanele, că altfel poate să aibă probleme.  „Dar, Răzvan, te-ai dus să întrebi, să vezi exact cum stă treaba?”

Etepla! Trebuie şi stomacu’ la băieţii de la recondiţionări auto sau fier vechi să mânce ceva.